dreamy

Februarie - Copacul îndrăgostiţilor

Pentru hinduşi, arborele divin Parijata îşi are originea într-un mit romantic conform căruia frumoasa prinţesă Parijata s-a îndrăgostit de Surya, numele dat Soarelui în mitologia vedică, şi după ce a încercat în zadar să ajungă la el, s-a stins de durere. Se spune că din cenuşa ei a crescut iasomia, care nesuportând să vadă chipul iubitului, nu înfloreşte decât în timpul nopţii. La primele raze de soare ale dimineţii florile ei cad pe pământ asemenea lacrimilor prinţesei. Extrem de aromate, florile copacului de iasomie parfumează grădinile indiene şi binecuvântează privirea şi sufletul celor îndrăgostiţi, îndeplinindu-le dorinţele.

*râzând* de ce aş fi putut să jur că luna februarie va veni cu ceva legat de îndrăgostiţi?

1 comentarii

Ziua îndrăgostiţilor, ne? Nu ştiu de ce, dar pe mine mă pufneşte râsul. Poate e pentru că mă tot întreg oare câţi se căsătoresc azi doar de dragul sărbătorii care nici măcar nu ne aparţine? Câţi au întâlniri ce se vor a fi de neuitat şi se îmbată în declaraţii mai mari ca oricând? Dar, mai presus de toate... câte fete sunt într-o depresie amară, plângându-şi de milă că sunt singure într-o asemenea zi? Cred că mai mult ultima imagine e cea care mă distrează. Mi se pare de-a dreptul exagerat să te distrugi (deşi distrugi sună, poate, prea urât) atât din cauza asta, de parcă ziua de 14 februarie nu ar fi o zi normală, ca oricare alta. De parcă, în cazul lor, atunci când se vor trezi a doua zi de dimineaţă nu vor fi la fel de singure în ceea ce priveşte relaţiile amoroase. Vor fi, şi ce? Ar trebui să înceapă să plângă, să dispere sau să se ruşineze, doar pentru că nu sunt ca vreo doi porumbei pe care îi văd pe stradă ţinându-se de mână? Pentru ca mai apoi să meargă acasă şi să se certe din nimic, sau să se despartă, fiecare cu gândul în altă parte sau, mai rău, fiecare cu sentimentul de mulţumire şi gândul că au fost cu cineva şi ei de ziua îndrăgostiţilor, că în sfârşit nu au fost singuri. De ce rău? Nu sesizaţi acea falsitate? Zici că e făcut totul de dragul unei tradiţii, eşti fericit că iese totul conform planului şi scapi din vedere ideea esenţiala, iubirea.

Bine, poate acum vorbesc prea drastic, poate sunt prea rea, doar nu am eu nimic cu ei şi mă bucur dacă unii găsesc o fericire în aşa ceva. Dar nu voi încuraja niciodată pe cineva care va veni la mine să se plângă că e singur sau singură în aşa-zisa zi a îndrăgostiţilor, chiar dacă am făcut-o până acum. De ce vă plângeţi, da fapt? Că sunteţi liberi? Eu mă bucur de fiecare clipă de libertate, orice formă ar prinde ea. Şi acum mi s-ar spune că nu am de unde ştii cu adevărat, că nu am de ce mă lua, atâta timp cât nu am cunoscut căldura unei palme într-a mea, sau... ştiu şi eu, buzele celuilalt învăluindu-mă. Poate că aşa e, dar am cunoscut altceva. O altă palmă în a mea, ţinându-mă strâns, o altfel de căldură care să îmi dea aripi, care să mă facă fericită şi să îmi lărgească zâmbetul de pe buze în fiecare dimineaţă.

Ei, dar oamenii au nevoie de simboluri, nu? Şi, orice aş zice, m-am lăsat de multe ori pradă acestei zile, încă o fac, dar în felul meu. Îmi amintesc cu zâmbetul pe buze cum, într-un an, i-am dat unui coleg o ciocolată; să fiu sinceră, acum nu-mi vine să cred, mai ales dacă mă gândesc la cum ne înţelegeam atunci şi cum o facem acum, dar era mică, prostuţă (încă sunt), iar toţi am fost odată mici şi prostuţi. Doar că la unii persistă mai mult ca la alţii, cum a fost în cazul meu şi anul trecut, o amintire care mă face din nou să râd şi să mă întreb: „Aia chiar am fost eu?”. În rest, alimentându-mi nevoia de simboluri şi semnificaţii ale diverselor zile, obişnuiam să dăruiesc mici animăluţe de pluş sau inimioare, persoanelor dragi, transformând totul într-o zi a prieteniei mai mult.

Nici n-am sesizat cum au trecut zilele şi s-a ajuns din nou în februarie, poate pentru ca e sfârşit de săptămână iar azi a fost o zi atât de liniştită... în cât nu am făcut altceva decât să stau cu mama în pat şi să ne uitam la filme. Nu că aş regreta asta. Am fost şi încă sunt bucuroasă ca a nins aseară şi m-am amuzat la gândul contrastului dintre zăpadă şi foc, de parcă fulgii superbi ar fi vrut să se împotrivească ideii transmise de noua zi.

Acum nu mă pot abţine să nu pun aici câteva cuvinte care m-au bine dispus de dimineaţă (dimineaţă adică cam pe când m-am trezit eu, şi asta spune muuulte):

„Sărbătoarea celor care se iubesc e în fiecare zi, nu trebuie zile speciale.”

I-am dat dreptate numaidecât. Şi a fost... cel mai drăguţ lucru pe care l-am auzit (citit, mai bine spus) toată ziua, deşi nu ştiu dacă se vroia a fi aşa ^.^

So... let the love flow. Today and tomorrow and the day after tomorrow! Because it can never be too much.

2 comentarii

Cum ar trebui să decurgă o dezbatere? Firesc, nici că e nevoie de multe explicaţii, ar putea unii crede, dar uite că mi-a fost dat să descopăr atâtea şi atâtea feluri de dezbateri... din care ajung acum la una, crunta dezbatere... fără de nume. Da, sinceră să fiu, cred că ar fi mai înţelept să nu concretizez totul şi să nu atrag atenţia asupra locului unde o întâlnesc mereu, spun asta din proprie experienţă.

Aşadar, dezbaterea asta. Întâi de toate presupune două părţi, care să discute între ele. Totul ar merge foarte frumos dacă cele două ar fi pe aceeaşi poziţie, aceeaşi scară, oricât de diferite le-ar fi ideile. Dar nu sunt, aşa că una ţine, evident, să îşi impună regulile, lucru care devine cel de-al doilea factor important într-un asemenea dialog, care deja nu mai sună a discuţie nicicum. Iar regulile sunt mortale, desigur. Eu cel puţin, ca un personaj aparţinând grupului aflat în „inferioritate”, m-am abţinut cu greu să nu izbucnesc în râs, în cele două ore îndurate de toţi, mulţumită să trag doar unele concluzii pe final. Prin urmare, bineînţeles că e voie să îţi spui părerea în mod deschis, dar nu-ţi fă iluzii că asta ar fi ceva bun. Atâta timp cât interlocutorul tău are o cu totul altă versiune, speri degeaba ca ideii tale să-i fie acordată şi cea mai mică şansă. Şi asta nu pentru că ar fi una groaznic de greşită, ci din simplul fapt că persoana căreia i-o spui nu o înţelege, convingerile ei fiind fie prea limitate, fie prea încăpăţânate într-o singură direcţie, lucru care o va face inevitabil să vrea să îţi sfarme punctul de vedere sub călcâi. Şi va reuşi, crede-mă, sau cel puţin în aparenţă căci, aşa cum bine ţi-am spus, ea îţi e superioară, iar acesta devine un factor important şi decisiv în ceea ce se vrea a fi o discuţie. Apoi depinde doar de tine, dacă eşti în stare să îţi păstrezi aproape ceea ce crezi, să rămâi tu, cu mintea ta cu tot, sau te îndoi după cum îţi suflă vântul. Vântul care e ea, persoana cu care vorbeşti, evident.

Ar trebui atunci să fi de acord? Să îi cânţi în strună doar de dragul de a fi bine, de a te... pune bine pe lângă acea persoană? Unde-ţi mai e atunci acea tărie care te face să fi ceea ce eşti? Care te face să te încăpăţânezi şi să îţi susţii punctul de vedere aşa cum crezi de cuviinţă? Fireşte că vrei să te ţii de ale tale atunci când celălalt punct de vedere nu face decât să te irite, pornindu-ţi acea voce din tine care ţipă disperată că nu e bine, că tu ştii cum e cel mai bine, că vrei să împărtăşeşti şi cu al tău interlocutor ce consideri tu că e bine. Şi atunci, respectând toate câte ţin de politeţe şi bună cuviinţă, ridici frumos mâna şi o spui. Aici intervine greşeala ta. Greşeala mea, mai bine spus, doar eu sunt cea care nu se învaţă niciodată minte, care repetă şi ascultă de glasul ce-i urlă în minte prea mult, de dragul propriei opinii şi a dreptului de a şi-o exprima.

„Nu e bine ce spui tu. Nu e bine ce e bine, e bine doar ce spun eu că e bine. Şi nici măcar aia nu e bine dacă iese din gura ta, ci e bine doar dacă o spun eu.”

Aş cuprinde aşa întreaga mentalitate. Deşi e foarte probabil să se afle doar în subconştientul acestui tip de interlocutor l-a care m-am tot referit, el continuă să o folosească.

Până la urmă, cea mai bună armă e tăcerea într-un astfel de caz. E inutil să spui ce ai de spus, pentru că o asemenea persoană nu ar accepta pentru nimic în lume că cineva inferior ei are dreptate. Ar luat drept obrăznicătură încercarea ta de a comunica şi te-ar ţine bine minte din cauza ei, asta după ce o va fi zădărnicit. Nu e ca şi cum te-ai undui pe lângă ea pentru a-i intra în graţii. Nu e ca şi cum ai renunţa la tot în favoarea cuvintelor ei. Pur şi simplu încerci să nu te mai implici atât şi îţi păstrezi ideile pentru cineva care chiar le-ar asculta, deşi poate părea greu.

Da... acum să reuşesc şi eu să o fac şi ar fi perfect. Să reuşesc să opresc mâncărimea ce îmi apucă tot timpul palma. E bine totuşi că pot găsi anumite distracţii, care să-mi ia gândul, iar timpul să treacă, iar mâna să continue a rămâne jos. Lăsându-i pe alţii să discute, stând departe de o dezbatere fără de sfârşit şi lăsând persoana aceea să vorbească în treaba ei, să se înmoaie în plăcuta aparenţă, îmbătată de ideea că toţi ar fi de acord cu ea, că a reuşit o spălare pe creier în masă. În timp ce buzele-mi schiţează un zâmbet fugar. Şi o luăm de la capăt...

0 comentarii

“Oh love, the moment that we live now
Will stay with me, forever and ever and ever”

Stomacul mi se strânge dureros şi senzaţia aia de rău se accentuează. De fapt, nu e chiar atât de grav că am uitat. Mama are dreptate, nu va fi nimic. Acum am descoperit încă ceva important de care am uitat, chiar şi mai important şi nu pot decât să-mi adresez un şuvoi de mustrări, pentru că am făcut ca întotdeauna. Nimic. Urăsc asta.

Şi totuşi, să presupunem că nu va fi aşa de grav. Ar trebui să presupun că nu le voi crea celorlalţi prea multe probleme, deşi mă îndoiesc. Sunt o pacoste mare, enervantă, care aterizează pe capul tuturor cu neatenţia ei cu tot. Dar nu e numai asta. Nu ştiu, neliniştea, starea de rău, de gol, de greaţă, sunt doar ascunse de panica ce a fost cauzată de avizul uitat şi acum ies la iveală şi mă dau peste cap. Acum, că tot am încheiat un şir de zile în care ignorasem orice m-ar fi putut întrista, în mare parte din lipsă de timp. Acum, când m-am văzut chiar şi pentru o zi liberă, s-au văzut şi ele la fel şi au sărit să-şi revendice drepturile, să se răzbune că au fost neglijate atâta vreme. Minunat. Nu ar trebui să le permit asta. Totuşi o fac. Câteodată e mai bine să te descarci, să nu aduni prea multe. Apoi poţi redeveni bine, bine cu adevărat, fără vreo mască, pentru ca te-ai scăpat de ce era rău. Teoretic vorbind. Practic... habar nu am, încă nu am ajuns la faza aceea.

De ce senzaţia asta urâtă? Sunt multe... Mi-am început ziua superb, cu inima făcută ghem de îndată ce am plecat de la şcoală, la auzul unor cuvinte şoptite cu precauţie, când mi-a fost confirmat pentru a mia oara ceea ce vroisem să ignor cu atâta înverşunare. Am strâns din dinţi şi am zis că nu contează dar conta. Mi-am ascuns dezamăgirea sub un zâmbet strâmb, fals, până acasă unde m-am cufundat în nimic, privind în gol, fără a fi în stare să mă apuc de ceva. Şi aveam atâtea de făcut! Şi aşa am ajuns să uit de toate... Abia când am primit telefonul ei au început încet să iasă toate la suprafaţă, toate pe care încercam să le neg s-au arătat, de abia am reuşit să-mi controlez vocea ca să nu izbucnesc în plâns. Ca un copil mic. Mic şi prost.

Acum mă gândesc la sfârşituri. Am ajuns dintr-un nimic să dezvolt ceva mare şi urât, aşa cum se întâmplă tot timpul când mă apucă tristeţile. Urăsc sfârşiturile, mi-e frică de ele, mi-e frică de timp, mi-e frică de multe. De obicei fac tot posibilul să trăiesc în prezent, celelalte doua m-au întristat deseori. Dar când prezentul scârţâie, mă îndrept naivă spre ele şi uit că-mi provoacă rău. Descopăr abia când totul e deja făcut, evident.

„Atâta atenţie pentru nişte oameni de care la un moment dat te vei rupe.”

Când am citit asta am rămas parcă fără aer şi mi s-a înceţoşat privirea de lacrimi, oricât de exagerat ar suna. De ce trebuie să fim atât de realişti? De ce trebuie să ne gândim că nimic nu durează pentru totdeauna? De ce ne vine tot timpul în minte ceea ce e mai rău? Şi aici mă acuz pe mine, aşa cum sunt câteodată.

Vreau să cred că sentimentele oamenilor nu se schimbă aşa de uşor, că eu pot rămâne eu, orice s-ar întâmpla, deşi îmi pare acum aşa o naivitate... Şi aici nu mă refer la ce simt alţii, ci la ce simt eu pentru alţii. Nu vreau să îmi imaginez că aş putea vreodată să nu mai ţin la persoanele care îmi sunt atât de dragi aşa cum o fac acum, să devin fără suflet şi să neg, doar pentru că ceva s-ar schimba, sau pentru că timpul şi distanţa m-ar ţine departe de ele. Ştiu că, orice s-ar întâmpla, eu voi continua să le iubesc. Ştiu că aş face orice să le pot vedea fericite. De ce obosim? De ce câteodată renunţăm la a ne mai zbate pentru noi, pentru alţii, lăsând totul pradă amintirilor? Ar fi aşa frumos dacă nu aş obosi niciodată. Nici nu am voie să o fac. Daca mi-aş permite, aş pierde tot. Nimeni nu îşi permite să piardă tot, nu? Cu acel tot, m-aş duce şi eu. Mă întreb dacă ar observa cineva dispariţia asta, daca ar afecta pe cineva cu ceva, sau ar fi doar un alt eveniment uitat după o zi-două. Ar fi totuşi cazul să încetez a mă mai întreba prostii, doar mi-am promis că nu voi cere nimic.

Acum câteva minute simţeam nevoia să-i scriu unei persoane anume, dar mai bine să nu pun starea mea deplorabilă şi pe capul altora care şi aşa nu sunt clovni fericiţi şi coloraţi. Aş vrea totuşi să le îmbrăţişez, să le spun din nou că le iubesc, să le simt aproape. Poate mai mult aş vrea să fiu eu cea strânsă în braţe, să simt alături căldura altcuiva.

Dar distanţa e unul din factorii principali care mă fac să visez doar la o îmbrăţişare caldă, vindecătoare. Iar şovăiala mea dintotdeauna stă şi acum în calea atâtor sentimente şi cuvinte ce ar vrea să răzbată la suprafaţă spre ele, până nu va fi prea târziu (deşi precizarea asta sună groaznic de crud), dar nu îndrăznesc.

0 comentarii

De obicei, cand tata primeste vreo agenda, eu sunt prima la care vine pentru a mi-o da, neavand ce face cu ea. Astfel am ajuns sa strang de-a lungul anilor adevarate gramajoare de agende, o gramada ramase goale, depinde si de cum m-au atras si ce aveam de-mi scris la momentul dat. Cele mai dragute cred ca sunt cele de la Alpha Bank. Fiind ceva mai mari si cu o forma ceva mai neobisnuita, fiecare avea ceva aparte. Una avea un obiect desenat pe o foaie alba la fiecare luna, lasandu-ti posibilitatea sa continui desenul. Cea de acum se spune ca e tiparita pe hartie 100% ecologica, iar fiecare luna are un scurt textulet despre diversi arbori deosebiti pe care m-am hotarat sa il pun si aici, unul pe luna. Mie mi se pare chiar interesant ce am citit^.^

Asadar... Ianuarie - Copacul Pădure

Un vechi proverb german spune că uneori nu poţi vedea pădurea din cauza copacilor. Şi cu toate astea, se poate întâmpla şi invers. Atunci când un singur acaju se întinde pe 7.500 metri pătraţi, cu ramuri care intră şi ies din pământ ca nişte trunchiuri de copac, e greu să vezi copacul din cauza pădurii. E cazul unui singur arbore de acaju din Rio Grande do Norte, Brazilia, plantat în 1888 de Luiz Inacio de Oliveira, un pescar din zonă. În loc să urce spre cer, crengile lui au crescut în lateral şi, căzând pe pământ din cauza greutăţii, au dezvoltat rădăcini care dau impresia unui nou copac. Împreună, sute de astfel de ramuri par o întreagă pădure, deşi nu este decât un singur copac cu tendinţe imperialiste.

0 comentarii

„This song... I wrote it as an answer to what I thought was a kind of an overused of the word freedom.”

(Dan Wilson)

Libertate. Da, foarte adevărat. Parcă aud asta venind de oriunde, din orice direcţie. E ceva rău? Nu, oameni buni, fiţi liberi, aşa si trebuie! Îmi displace însă să aud atâţia şi atâţia încercând să o definească, punând întrebări atotştiutoare ca: „Tu ştii măcar ce e libertatea?” Poate că ştie, dar mai mult ca sigur nu cunoaşte libertatea ta, aşa cum tu nu o cunoşti pe cea a persoanei respective şi tot aşa.

Trăitul vieţii din plin. Da, şi asta aud de peste tot parcă, direct sau nu. De multe ori parcă vine ca un impuls să te arunci cu capul înainte în cursul turmei, sau cel puţin aşa e în ochii mei, nu-mi daţi în cap. Ba aruncatul la grămadă cu turma se contrazice cu ideea de libertate, în timp ce a trăi din plin ar trebui să fie exact lângă. Bine, dacă ar fi să trebuiască să definim ceva fix, oricum ne-am contrazice în prostie, aşa că eu expun doar realitatea mea. Libertatea mea. Sau cum vreţi să-i spuneţi.

Îmi amintesc că atunci când eram mică eram ţinta perfectă pentru poveştile despre cat de „beton” e în liceu, pentru că ascultam tot, râdeam la tot, iar toţi se simţeau bine cu aşa un fan devotat. Şi mai ţin minte că mă gândeam oare cum va fi când voi fi eu în locul lor... oare mă voi distra atât de taaare? Oare va fi aşaaa? Sinceră să fiu, abia aşteptam, căci cei care îmi destăinuiau aveau un adevărat talent şi mă făceau curioasă. Cred şi eu că ai nevoie de talent ca să faci asemenea prostii să sune ideal. E ciudat cum mă uit acum în trecut şi mă pufneşte râsul amintindu-mi. Îmi dorisem eu aşa ceva? Aici nu mă refer la nebuniile din fiecare zi, la hohotele de râs şi prostiile care ne trec prin cap, pentru că m-aş strica de cap în şcoală dacă nu ar fi astea, ci la ideea cum că asta ar fi „viaţa adevărată”. Oamenii sunt diferiţi iar eu, care acum câţiva ani eram doar curioasă, mi-am dat seama că nu e de mine. Pot să-mi reproşeze toţi idioţii din lume că „nu ai viaţă” pentru că nu frec buha (mă distrează expresia :)) ) prin cluburi şi mai ştiu eu pe unde ca ei. Pot să se îngrijoreze cât vrea ai mei că nu mă rup cu socializatul, mai ales la sfârşitul de săptămână când prefer să rămân în casă, să scriu şi să mă odihnesc, că mă întâlnesc atunci când o fac doar cu două prietene bune, rareori şi cu alţii. Asta sunt eu şi pot spune că de zece ani nu m-am plictisit de ele (doamne fereşte! E urât spus, să te plictiseşti de o persoană, de parcă ar fi aici pentru amuzamentul tău.) iar camera mea mi-e la fel de dragă ca prima dată, ba şi mai şi. Nu mă văd aventurându-mă să studiez în străinătate, aş desfiinţa scurt pe oricine ar încerca să mă tragă undeva cu forţa. În primul rând pentru că m-ar îndepărta şi mai mult de persoanele la care ţin. Apoi, poate că unii i-ar spune laşitate, dar nu sunt deloc entuziasmată să mă arunc într-o lume necunoscută, mai ales într-una în care se presupune că nu ar trebui să te încrezi aşa de uşor în oameni, în timp ce eu fac exact contrariul tot timpul. Dar nuuu... în lumea ideală despre care auzisem peste tot exact asta era ideea de bază, exact asta aducea bucuria nemăsurată a vieţii. Adrenalina din vene, petrecerile nebune, beţiile de care să râzi ca prostul luni întregi după aceea, fumul înăbuşitor de ţigară. Ţigară în cel mai bun caz, de cele mai multe ori ajungându-se la a fuma altele. Sunt înconjurată de chestii de genul. Şi ajung să fiu eu privită cu milă de amatorii acestor senzaţii, ca pe o biată copilă ce nu cunoaşte euforia, fericirea supremă, libertatea. Nu o să înţeleg niciodată cum trebuie mentalitatea asta, cum de cred unii că cei care nu sunt ca ei trebuie să fie nişte persoane tare nefericite. Ei, mă scuzaţi atunci, dragilor, că trăiesc fericirea, luând căldura ce îmi învăluie trupul, bătăile vesele ale inimii şi nu ameţeala capului ca dovadă că frumosul sentiment există. Dacă eu înţeleg prin „trăitul vieţii din plin” să iubeşti şi să te îmbeţi în acea senzaţie minunată, nu trebuie să mi se bage pe gât varianta altora, încercând în zadar să mă convingă să renunţ la ceea ce cred. Cine mă cunoaşte ştie cât de încăpăţânată pot fi.

Deci ce e libertatea? Nu se manifestă prin plăcerea de a fi mare şi tare, de a face idioţenii. Ci sălăşluieşte undeva în fiecare dintre noi, e ceva ce avem cu toţii, atâta timp cât ne-o permitem. Libertatea de a gândi, de a simte şi a da curs acestora două. Libertatea de a ne păstra gândurile, ideile ca fiind ale noastre. Puteţi să-mi spuneţi că gândesc naiv, ca cineva ce nu a ajuns încă să se lovească de diverse probleme ale vieţii, că astfel de probleme şi întâmplări schimbă omul, îngrădindu-i, tăindu-i acest fel de libertate, cea văzută prin ochii mei. Tot v-aş spune că nu e aşa. Doar sunt încăpăţânată şi cred că ea e atotprezentă, trebuie doar să ne deschidem şi să-i permitem a ne cuprinde, să lăsăm poticnelile, îndoielile la o parte, ca să putem fi liberi.

Cât despre ce va fi...

„And in the air the questions hang
Will we get to do something
Who we gonna end up being
How we gonna end up feeling
What you gonna spend your free life on?”

It’s all up to us.

Şi, sinceră să fiu, tare aş vrea să nu se schimbe prea multe odată cu trecerea timpului.

Probabil că cer prea mult.

http://www.youtube.com/watch?v=-mi3CTN3Ufg&feature=related

0 comentarii