dreamy

Încep prin a spune ca da, încă nu îmi vine sa cred ca a trecut, că s-a terminat încă un an care credeam că va dura o veşnicie, că am... aproape 16 ani. Oau. Îmi amintesc când eram mai mică şi scriam mici compuneri sau povestioare; acolo, personajul principal era mereu o fată şi mereu avea 16 ani, părea o vârstă ideală la vremea aceea. Dar mai este ceva până atunci, aşa că să mă întorc spre anul ce tocmai a trecut, deşi cu o oarecare întârziere din partea mea.

Îmi amintesc că am început anul în forţă, prima lună şi ceva a fost atât de plină de evenimente, încât efectiv nu ne venise să credem la şcoală. Se termina un semestru şi părea că avem atât de multe pe cap! Atâtea teste si lucruri importante, a fost una dintre cele mai pline şi stresante perioade pe care le-am trăit. Am scris împreună cu o colegă două piese de teatru şi le-am jucat cu cei din clasa, câte una la sfârşitul fiecărui semestru. Am reuşit să ne organizăm singuri să facem totul şi, deşi mereu am întâmpinat anumite dificultăţi – prima dată am avut doar o săptămână la dispoziţie pentru scris scenariu, repetiţii şi piesă, iar a doua oară... ei bine, au fost destule altercaţii între noi încât să mi se ridice tensiunea şi să trebuiască să mă abţin a nu izbucni în plâns – eu una sunt foarte mândră de noi că am reuşit micile noastre proiecte şi că, măcar pentru cele câteva minute, am dat dovadă de unitate. Cred că următorul punct important ar fi faza naţională de la olimpiada de română, unde rezultatul meu m-a şocat efectiv, fiind, ca să zic aşa, cel mai mare lucru care mi-a reuşit vreodată. Eu, care nu câştigasem în viaţa mea nimic care să-mi pară cine ştie cât de important, m-am trezit că sunt prima pe ţară, fără să mă fi aşteptat nici la o amărâtă de menţiune, căci eram deja obişnuită din ceilalţi ani. Rezultatul m-a bucurat tare mult şi mi-a adus şi numeroase beneficii întregul an, aşadar cred că am făcut tot ce puteam mai bine şi nu îmi fac cine ştie speranţe că s-ar putea repeta o asemenea experienţă.

Apoi a urmat din nou o perioada incredibil de stresantă, căci am avut într-o lună şi ceva nu mai puţin de patru teze şi trei examene, la care însă m-am descurcat numai bine din fericire. A venit şi olimpiada internaţionala de romana, am vizitat şi Constanţa (ţin minte că jumătate din bucuria mea din seara în care aflasem că merg mai departe s-a datorat oraşului unde se ţinea ultima fază şi câte zile m-am mai chinuit apoi să dau de Wka la telefon...), bineînţeles că m-am văzut şi cu Wka *yaaay* iar în mare săptămâna petrecută acolo a fost absolut superbă... eu una mereu m-am dat în vânt după turismul ăsta (în alţi ani participam la concursuri doar de asta) şi am avut nişte experienţe tare plăcute.

Şi... s-a terminat clasa a 8-a. Am terminat gimnaziul. Oau! Mi s-a părut atât de ciudat să trebuiască să mă înscriu la liceu, cuvântul în sine îmi dădea fiori, căci niciodată nu îmi putusem imagina cum avea să fie. Am descoperit că nu sunt cine ştie ce diferenţe, dar ştiu că pe atunci în mintea mea era o mare schimbare. Bine, schimbarea în sine era mai mult oraşul parţial nou, şcoala nouă, colegii noi. Aşa că am terminat clasa a 8-a cu bocete, mai mult regretând despărţirea de cei de care mă ataşasem atât, poate puţin prea naivă la gândul că s-ar putea să o regrete şi ei.

Dar acum vine vara... care parcă iar a trecut pe nesimţite. Serios, aştepţi atâta timp acele trei luni de pauză de la şcoală, de căldură şi rochiţe vaporoase, de călătorii sau mare, doar pentru ca, atunci când se termină, să ţi se pară că ţi-au alunecat printre degete. Vara mea a început la fel ca şi cu un an în urmă, cu o săptămână petrecută la Bucureşti. Ce să-i faci dacă ziua Kannei e la începutul verii :)) A fost tare drăguţ şi eu una m-am simţit tare bine să mă trezesc în fiecare dimineaţă lângă cineva drag; plus că în zilele acelea am reuşit să mă văd pentru prima dată cu Andrada, lucru care m-a bucurat... mai mult decât m-aş fi aşteptat. Apoi a urmat un întreg du-te - vino din cauza liceului dar mă bucur că nu au fost complicaţii prea mari şi până la urmă s-a rezolvat totul numai bine. Cât despre călătoriile din vacanţa de vară, au fost două: am fost o săptămână în Austria, însă mai mult cu scopuri medicale, căci m-am scăpat de jumătate din mintea mea (măseluţele). Totuşi, am admirat peisajul din sătucul din munţi în care am fost şi pot spune ca Achenkirsch este... superb! Ah, şi am făcut căţărări pe la vreo 4-5 metri înălţime prin copaci într-un parc special amenajat acolo, asta chiar era de notat. Pe la sfârşitul vacanţei am plecat iar vreo săptămână, de data asta în Egipt şi am fost surprinsă să descopăr cât de tare m-a atras acolo mitologia egiptenilor, cum ascultam cu o uriaşă curiozitate toate istorisirile pe care ni le povestea ghida noastră în excursii. Ce-i drept, dacă nu ar fi fost excursiile alea, aş fi regretat plecarea pentru ca Egiptul cum e acum nu se poate mândri decât cu ce i-a fost lăsat de la strămoşi, cu piramidele, templele şi statuile (asta pe lângă recifele de corali care îşi luau ochii) dar deh... pe străini îi atrage până şi o excursie prin nimic altceva decât... nisip. Doar vrem să vedem cât mai mult din ce nu avem la noi.

Nu aş putea uita însă cel mai mare eveniment pentru mine din vara asta şi anume Armania! Două zile de vis şi nu exagerez dacă le zic că sunt printre zilele în care am fost cea mai fericită ever. Iar asta nu se datorează numai concertului în sine, deşi am fost entuziasmată şi am aşteptat luni întregi să-l văd pe Serj şi pe ceilalţi, ci mai mult celor cu care am fost acolo şi care au făcut totul mult mai...magic. Am avut o „primă noapte” cu cineva, deşi am fost cumiiinţi, şi m-a bucurat mult să fim atâtea împreună, deşi s-ar fi putut şi mai şi. Mai multe nu pot să spun pentru că mi-ar fi imposibil să descriu acele zile unice şi ce am simţit atunci, nici dacă le-aş zice „grozave” nu ar putea cuprinde totul.

Nota: Yup, mai am :)) Si da, stiu ca e aiurea sa scriu in halul asta de pe fragmente, dar chiar voi edita cand ma intorc din oras, probabil si dupa ce imi voi termina bagajul :D

0 comentarii

Te trezeşti dimineaţa şi priveşti în gol. Razele soarelui nu te mai mângâie, cum ar trebui. Te zgârie. Vrei să te pui la loc în pat. Să tragi jaluzelele şi să dormi. Pentru că, odată trezită, eşti vulnerabilă. Ştii lumea aceea perfectă? Cea în care te poţi întâlni cu oricine, în care orice e posibil, în care poţi îmbrăţişa o persoana aflată la kilometrii distanţă? Lumea în care toţi demonii tăi se metamorfozează în creaturii care de care mai ciudate. Lumea în care simţi că îi poţi înfrunta pe toţi, în care nu ai nicio frică pentru că ştii, ştii că, orice s-ar întâmpla, ei nu pot învinge. Ştii că nu îţi pot face nimic, pentru că nu sunt cu adevărat acolo. E lumea ta perfectă, pentru că nu e reală. Şi îţi doreşti să poţi trăi acolo mereu, să fii în siguranţă mereu. Dar apoi te trezeşti.

Te uiţi la ceas şi tresari atunci când îţi dai seama cât de târziu e. Undeva în adâncul tău încă mai vrei să dormi, vrei să nu te trezeşti niciodată, dar fărâma de conştiinţă rămasă îţi strigă: Iar ai pierdut vremea! Ai pierdut vremea! Te ridici din pat şi vrei să te îmbraci, apoi te opreşti în loc. Ai pierdut vremea? În loc să faci... ce?

E ca şi cum ai merge mereu printr-o mulţime, pe o stradă aglomerată. Pe unii oameni îi cunoşti, pe alţii nu, dar parcă nu e nicio diferenţă. Îţi croieşti doar drum printre ei, căci ştii că trebuie să ajungi undeva, deşi nimeni nu s-a sinchisit să-ţi spună şi ţie care e de fapt destinaţia. Mergi pentru că odată, demult, descoperind lumea ce pe atunci ţi se dezvăluia pentru prima dată, care ţi se părea atât de fascinantă, atât e frumoasă, ai fost învăţată să o faci. Atunci mersul îşi părea o joacă, era o joacă: cădeai, te juleai puţin, te ridicai şi mergeai mai departe, iar rana dispărea în câteva zile. Atunci mergeai pentru că era ceva atât de nou şi inedit, şi câtă plăcere îţi făcea să vezi cum picioruşele tale se urmăreau şi te ţineau acolo sus, cum te lăsau să fugi şi să laşi în urmă tot ce era rău! Pe atunci fuga nu era o dovadă de laşitate. Acum, nici măcar plăcerea mersului nu a mai rămas. Eşti ostenită, iar picioarele îţi tremură. Sunt murdare şi zgâriate, rănile au devenit atât de multe şi de adânci, încât nu s-au mai vindecat. Acum mergi pentru că trebuie.

Pe chip ţi se întinde acel zâmbet cu care toată lumea e obişnuită. E fericită! Oh, priviţi doar cât e de fericită! Ea e mereu veselă, mereu cu zâmbetul pe buze! Îţi place, nu? Bineînţeles că îţi place, te-ai obişnuit şi ţi-e mai comod aşa. Ţi-e mult mai comod să zâmbeşti, să îi înşeli pe toţi, în timp ce ochii-ţi îi privesc goi, reci, cu dezgust. Îi privesc cum le place să se mintă singuri, cum ignoră totul, cum se hrănesc mereu cu aparenţe şi declară mereu cu ipocrizie că lor... le pasă! Vă pasă? Vă pasă?! Atunci de ce nu vedeţi niciodată? Atunci de ce nu observaţi nimic? De ce nu încercaţi măcar să o faceţi? Zâmbetul ţi se lărgeşte chiar şi mai tare şi taci, derulându-ţi în minte întregul scenariu: nu spui nimic, e vina ta că nu o faci; spui ceva, eşti doar o răsfăţată care cerşeşte atenţie, o fiţoasă care se plânge doar că se simte rău. Te vor întreba de ce. Te vor întreba ce s-a întâmplat şi nu vei ştii ce să le răspunzi. Te vor întreba de ce te simţi rău şi îi vei privi doar, amuţită. Poate e ceva acolo, ceva ce nu poţi să-ţi admiţi nici măcar ţie, dar care te roade zi de zi, secundă de secundă. Poate sunt mai multe lucruri, s-au adunat atâtea încât nu le mai poţi duce, sunt prea grele; şi poate eşti atât de obosită, încât te întrebi de ce să mai încerci, dacă oricum nu vei putea niciodată. Sau poate ştii ce e, poate ştii prea bine, dar nu vrei să le spui. Pentru că vor cere detalii, vor vrea explicaţii, vor vrea mai mult şi vrei să eviţi asta, căci ştii că fiecare cuvânt ce-ţi va fi smuls va fi ca o nouă cicatrice, va adânci o veche rană, va tăia din nou şi doare; oricum într-un final, majoritatea nu vor înţelege, sau nu vor vrea să o facă şi te vor privi doar superficial, sau poate cu milă... biata fată, nu ştie ea ce sunt problemele. Aşa că îi priveşti doar, zâmbeşti şi taci. Ah, eşti bine, nu ai nimic.

Ai mers vreodată singură printr-o mulţime de oameni grăbiţi, agitaţi, prin acea forfotă ameţitoare, prin acel haos de voci, trupuri şi paşi pe asfaltul obosit? Ai privit vreodată în jur la toate acele chipuri încruntate, sau râzând, la ochii trişti sau absenţi? Te-ai gândit vreodată câţi se prefac şi câţi sunt cu adevărat fericiţi? Te-ai întrebat vreodată unde se grăbesc cu toţii? Hei, unde fugi aşa? Poate nici eu nu ştiu. Dar te-ai gândit vreodată că fiecare are propria lui poveste? Că fiecare are răni şi cicatrice, fiecare a căzut şi s-a ridicat la loc măcar o dată, fiecare a fost dezamăgit odată de ceva? Că fiecare a pierdut odată ceva sau pe cineva, că fiecare a aşteptat după cineva care nu mai avea să vină? Te-ai gândit vreodată că fiecare a adormit odată plângând, sau a avut inima ruptă în mii şi mii de bucăţele pe care nu credea să le mai poată pune vreodată la loc? Poate nici nu a reuşit, poate nu le-a găsit niciodată pe toate. Poate şi-a încuiat amintirile în sertare adânci ale minţii, sperând să le facă să dispară altfel. Poate a fugit de proprii demoni, crezând că astfel îi poate învinge sau poate îi place să se mintă că e în siguranţă, că lumea e bună. Dar ştie, ştie că nu e aşa. Ştie că odată, cineva sau ceva va arunca totul în aer din nou. Se vor deschide toate sertarele, se vor întoarce toţi demonii şi va fi obligat să îi înfrunte. Te-ai gândit vreodată că cu toţii suntem aşa? Cu toţii suntem sparţi. Cineva ne-a frânt, cineva ne-a rupt în bucăţele. Suntem ciobiţi şi plini de răni şi umbre şi totuşi nu ne lăsăm niciodată sfărmaţi complet, nu? Ne ridicăm, căci trebuie să mergem mai departe. Chiar şi cu acel zâmbet fals, chiar şi cu picioarele tremurânde. Doar copiii nu sunt. Dar cine eşti tu să îndrăzneşti măcar să te înalţi înapoi acolo? Ţi-ai pierdut puritatea, ţi-ai pierdut inocenţa atunci când te-ai trezit. Atunci când ţi-ai părăsit lumea perfectă şi ai păşit în realitate. Să ţi-o recapeţi înapoi? E doar un vis, mult prea naiv, mult prea măreţ. Acum, tot ce vrei e să nu te pierzi pe tine în mulţimea de oameni.

Şi până la urmă, ce cauţi? Ce caută cu toţii? Nu faimă şi bani, nu descoperiri şi plăceri murdare, nu? Cauţi să fii iubită. Cauţi pe cineva căruia să-i pese cu adevărat. Vrei pe cineva care să te întrebe cum te simţi şi să încerce să facă totul mai bine. Să uite măcar pentru o clipă de orice altceva şi să îţi mângâie rănile, să le oprească sângerarea. Bineînţeles, în mersul tău, treci pe lângă persoane cărora le pasă, iar ele par să meargă cu tine. Dar câteodată nu ştii, nu? Câteodată ai impresia că uită. Câteodată ţi-e frică să nu uite de tot, să nu rămâi din nou singură într-o mulţime de oameni. Câteodată îţi aminteşti că au şi ei problemele lor, iar atunci se îndepărtează, atunci pleacă, atunci ţipi şi fugi şi vrei să îi ajungi dar fără ei nu ai puterea să o faci. Vrei să îi ajuţi şi tu, nu? Apoi realizezi că nu poţi, pentru că unele sângerări sunt mai greu de oprit. Încerci să te alinţi cu clipele în care te-ai simţit cu adevărat fericită pentru că erau acolo, nu? Le rememorezi din nou şi din nou, din nou şi din nou, ca pe un film care s-a stricat şi repetă mereu aceleaşi scene fragmentate, doar pentru a aduce măcar un zâmbet adevărat pe buzele palide ale privitorului hipnotizat. Îţi zici, le pasă, dar apoi uiţi şi tu, dacă nu sunt acolo să ţi-o reamintească şi cazi din nou.

Ai idee cum e să ţi se frângă şi să ţi se pună la loc inima în fiecare zi? Să cazi şi să te ridici din nou şi din nou? Să vrei să lupţi, să vrei să faci orice, doar pentru a realiza că chiar şi de ai da totul nu ar ajunge? Ai idee cum e să crezi, doar pentru a te întreba dacă nu faci decât să te minţi singură, cum e să te întrebi ce e iluzie şi ce nu? Spune-mi, ai idee cum e să te simţi iubită şi apoi atât de singură, toate acestea la doar o clipă depărtare? Să ţipi fără a ştii dacă te aude cineva? Sau să mergi prin mulţimea de oameni gândindu-te la cineva şi întrebându-te dacă măcar o dată i-ai trecut prin minte?

1 comentarii

Nu ştiu ce am. Pur şi simplu. Am o stare groaznică. Şi mai groaznic e că nu s-a întâmplat nimic ca să fiu aşa. Tot privesc în urmă la ultimele zile în încercarea de a-mi da seama de unde vine totul, doar trebuie să existe o anume cauză, niciodată nu mi s-a întâmplat să mă simt rău fără un motiv concret atât de mult timp. Sau poate nu e „simţit rău” în adevăratul sens al cuvântului. Ci e mai degrabă un: nu mă simt bine.

Mă uit pe calendar şi realizez că ţine de două săptămâni deja. Mai mult sau mai puţin, asta exceptând starea de angoasă, tristeţe şi singurătate care mă apăsase înainte să mă reîntorc acasă şi pe care mi-am învins-o cu ajutorul cuiva. Asta a fost altceva şi să fiu a naibii dacă ştiu de la ce e. Prima dată am dat vina pe stres: toată problema cu drumul până la Bucureşti şi teza la romană în aceeaşi zi, termenul limită până la care trebuia să termin de transcris o groază de pagini din caiet în computer, doar pentru că mă lăsasem pe ultima sută de metri, la care se adăugau tezele la romana şi latina. Dar au trecut toate cum nu se poate mai bine. Apoi a venit ziua bunicii mele şi surpriza cea mare cu rudele venite de atât de departe, iar micuţul apartament s-a umplut brusc. A fost frumos, dar a fost atât de multă agitaţie şi programul mi-a fost atât de tare dat peste cap, încât am ajuns să nu mai îmi doresc să fac nimic. Am avut o săptămână în care abia mi-am deschis caietele pe acasă, deşi aveam două teste programate. În care abia am legat o vorbă cu cei de prin casă, deşi oricum nu eram eu prea comunicativă nici înainte. În care mă uitam în fiecare zi la ceas, aşteptând să se termine odată orele şi număram zilele, aşteptând să se termine săptămâna. Am aşteptat ceva şi nici măcar nu ştiu ce!
Nici nu ştiu când a fost ultima dată în care bucuria mea a durat mai mult decât câteva ore. Probabil atunci când plănuiam mica excursie, când plănuiam să ne vedem toate. Atunci îmi ocupam mintea cu lucruri mult mai plăcute... cu legături de tren si autobuz, cu nume de hoteluri şi pensiuni, cu date şi scenarii, care au rămas toate doar un tablou frumos în mintea mea, pe care îl privesc plângând ca un copil prostuţ. Am reuşit să-i aduc cuiva zâmbetul pe buze, chiar dacă pentru puţin timp şi m-am bucurat nespus. Am reuşit să iau nişte note foarte bune atât la teza la română, cât şi la cea la latina şi m-au ţinut bine-dispusă o vreme. Râd mereu la şcoală. Şi nu e un râs fals, chiar râd. Şi atunci de ce naiba ajung până la urmă aşa?! Totul e atât de fragil.

Poate e în mintea mea. Poate a fost odată şi m-a speriat atât de tare gândul că aş putea rămâne într-o asemenea stare pentru mai multă vreme, încât n-am mai reuşit să ies. Poate dacă mă voi gândi că e doar în mintea mea, va fi totul din nou bine. Pentru că acum nu e deloc. Şi aş vrea să ştiu de ce, sau măcar să ştiu ce pot să fac pentru a schimba asta. Poate sunt şi efectele mai întârziate, ce-i drept, a schimbării oraşului. Mă gândeam că ar putea fi firea mea cameleonică, dar ar fi absurd. Ea niciodată nu m-a ţinut atât de mult timp, pentru că, oricât m-aş fi întristat şi aş fi plâns pentru că şi alţii erau, mereu după o vreme îmi spuneam că nu îi voi putea ajuta din starea aia deplorabilă şi mă puneam din nou pe picioare. Chiar nu ar trebui să îmi permit asta.

Într-o altă ordine de idei, chiar şi aşa a reuşit să mi se înfiripe în minte o nouă idee. Vreau un animal de casă. Nu, vreau nu e chiar cuvântul potrivit. Am nevoie. Un căţeluş sau o pisicuţă. Ceva mic pe care să-l pot strânge în braţe şi să simt căldura pe care o emană trupuşorul cel fraged. O mică fiinţă pe care să o văd plimbându-se prin cameră. Care să mă iubească şi pe care să o iubesc şi eu. Care să vină la mine şi să mă atingă uşor cu boticul atunci când sunt tristă. Să fie aici lângă mine, poate aşa nu o să mă mai simt atât de singură câteodată.

Dar probabil îmi va fi imposibil să conving pe cineva cât de bine mi-ar face.

P.S.: Îmi pare sincer rău că am lăsat blog-ul prăfuit atâta timp, voi încerca să nu se mai întâmple. Şi îmi pare rău că îi fac „reînvierea” într-un asemenea ton. *sigh*

Si melodia care e pe repeat acum... http://www.youtube.com/watch?v=WwSxzdqrxlI

2 comentarii

Am fost azi la poştă, primisem avizul pentru manga-ul câştigat la concursul literar (într-o bună zi, când nu voi mai uita, voi posta lucrarea şi aici). Eu şi buletinul meu, unde îmi e trecut numele ce era şi pe pachet. Bunica şi buletinul ei, unde era trecută adresa ce era şi pe pachet. Îi explicăm funcţionarei că eu sunt venită pentru doar câţiva ani la bunica şi că nu am mai schimbat adresa din buletin. Şi suntem cât pe ce să ne întoarcem cu

mâna goală. Pentru că ea nu poate să îmi dea niciun pachet. Sunt acolo, în faţa ei, cu actul de identitate pe a cărui poză mi se vede chipul, iar numele coincide de asemenea cu cel de pe pachet. Bunica e acolo, cu adresa la care a fost trimis pe buletin. Şi ea nu ni-i poate da pentru că nu coincide adresa de pe pachet cu cea din buletinul meu. Poftim?!

Chiar aşa am ajuns să fim de dezumanizaţi de reguli?

Chiar atât ipocriţi?

Chiar atât de reci?

Am ajuns să ignorăm ceea ce vedem cu ochiul nostru, doar pentru că nu stă scris pe o amărâtă de hârtie? În ritmul ăsta, vom deveni nişte stane de piatră. Nişte oameni incapabili să deosebească ce e bine de ce e rău, ce e adevărat de ce e o prefăcătorie, dacă toate astea nu stau toate pe o hârtie. Şi la ce bun? Oricum o să ajungă pierdută printr-un cotlon întunecat spre care nimeni nu se va mai catadicsi să arunce vreo privire. Asta dacă nu vine aruncată direct la gunoi. O să ne înecăm în reguli şi protocoale, doar pentru că acestea ne oferă siguranţa a ceva stabil. Sau o să ne proclamăm cu ipocrizie corectitudinea, fără a ne pune în situaţia celui pe care toată această stricteţe inutilă îl afectează. Făcând doar abuz de propria funcţie. Atingând absurdul. Uitând că, de fapt, cu toţii suntem oameni.

Am pus până la urmă mâna pe pachet, probabil femeia se săturase de insistenţele mele, mai ales că mă enervasem de-a binelea, dar întâmplarea încă îmi rămâne în minte. Recunosc, am rămas puţin şocată.

Şi mă întreb acum... Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost mai încăpăţânată decât mine? Ar fi trimis plicul cu cartea înapoi? L-ar fi păstrat-o acolo? Ar fi refuzat să îmi dea ceva pe care scria mare şi clar numele meu, doar din cauza adresei?

2 comentarii

"I fear growing up because I don’t want to be the person I promised myself I wouldn’t be when I grow up."

Mă simt ciudat. Nu în general, e doar o stare provocată atunci când văd pe cineva anume. Sau, mă rog, diverse posturi sau „urme”, cum că ar fi fost acolo. În parc, ca să spun aşa. În chestia asta ce ne leagă cumva în ciuda distanţei. E ca un fel de dor. O văd acolo şi mi-e dor de ea, ceea ce nu ar trebui să fie, pentru că nu e ca şi cum ar fi plecată undeva. E acolo şi totuşi parcă nu e ea, ea pe care o ştiam eu. Şi parcă nici eu nu sunt eu, atunci când îmi spun astea. Sau poate e totul în mintea mea, poate e doar efectul unor situaţii, unor cuvinte, unor reproşuri şi neînţelegeri care mi-au rămas blocate în minte.

Dintr-o anume privinţă, vara asta a fost aiurea rău. Credeam că sunt ferită de aşa ceva, că suntem ferite de asta, pentru că nu vedeam cum anume ne-ar putea atinge. Sau eu, cel puţin, nu vedeam. Totuşi am sărit nişte hopuri şi nici măcar eu nu am realizat cât de înalte au fost. Atât de mari încât atunci când am ajuns din nou pe pământ, m-am zdruncinat mult prea tare. E ca şi cum aş fi mers cu maşina şi aş fi pierdut controlul volanului, iar ea m-ar fi dus pe un teren necunoscut şi accidentat, unde nu aş fi vrut să ajung nici într-o mie de ani. Uite că ajunsesem. Şi, văzându-mă acolo, am ştiut că nu voi putea da înapoi aşa de uşor şi mi-am zis doar că voi trece şi peste asta, că va fi bine după aceea, că va fi din nou ca înainte. Neapreciind deloc corect proporţiile căzăturilor luate, probabil. Acum, nu ştiu exact încotro merge maşina şi mi-e frică. Undeva, în mintea mea, dăinuie mai ameninţătoare ca niciodată amintirea acelor dâmburi şi, implicit, o uriaşă nesiguranţă. De parcă nu mai ştiu nimic, de parcă nu mai pot face nimic. De parcă maşina are acum o gândire proprie şi mă duce tot înainte, tot înainte, iar eu nu pot ştii dacă înainte mă aşteaptă o câmpie netedă, sau aceleaşi hopuri înfricoşătoare. Aproape aş prefera să fug, decât să le am de înfruntat din nou! Eh, cam asta fac oricum...

Aş putea spera, ştiu. Aş putea spera ca odinioară că totul ca fi bine şi ar fi. Dar mi-e frică să sper, să fiu din nou eu cea veselă şi nerăbdătoare să-i vorbească, doar pentru a afla că iar am făcut ceva greşit şi nici măcar nu am realizat. Probabil pentru că habar n-am ce gândeşte. Probabil pentru că acum, mai mult ca niciodată, am impresia că nu mai ştiu nimic de ea, chiar şi când vorbim. Că nu mai ştiu cum se simte cu adevărat, ce îşi doreşte sau ce simte pentru mine, doar pentru că nu vrea să-mi spună. Pentru că alege să nu-mi spună. Probabil e doar o lipsă de comunicare, ce nu pare să vrea să fie rezolvată de persoanele în cauză. Iar eu, oricât mi-aş dori, pur şi simplu nu pot. Pur şi simplu nu pot să susţin orbeşte fără a ştii nimic. Nu pot să înţeleg, să o înţeleg. Mai e şi asta o problemă, nu?

Deci, până la urmă, ajung la concluzia că nu ne străduim destul. Am mereu impresia că şi ea simte aceasta confuzie ciudată, că şi ei îi e teamă de alte hopuri după acelea, dar poate mă înşel. Poate mă înşel în legătură cu tot. Şi sunt atât de confuză, încât prefer să arunc totul într-un colţ îndepărtat al minţii mele, aşa cum fac de obicei. Prefer să mă gândesc că e doar o perioadă urâtă şi că în câteva zile vom fi din nou ca înainte. Prefer să încerc să mă conving că aşa e şi să aştept, pentru că singură nu mă simt deloc îndeajuns de puternică pentru a face ceva. Sunt laşă, ştiu. Şi mi-e dor...

0 comentarii

The girl with the dragon tattoo

Sinceră să fiu, nu ştiam la ce să mă aştept exact, având în vedere că nu am primit deloc indicii, iar cele două ore şi ceva cât îmi arăta că e filmul mă cam înspăimântau. Şi totuşi, nici n-am văzut când au trecut. Serios. Şi să fi fost mai lung că nu aş fi observat, având în vedere că m-a prins cu adevărat.

Mikael Blomkvist e un ziarist la revista Millenium, condamnat pentru că şi-ar fi falsificat sursele pe baza cărora a scris un anume articol. În ciuda acestui fapt însă, Henrik Vanger se încrede în capacităţile lui şi îl angajează să descopere cine este presupusul ucigaş al iubitei lui nepoate, Harriet Vanger, dispărută în urmă cu 40 de ani. Lisabeth Salander, un hacker profesionist, se decide să îl ajute în periculoasa investigaţie, după ce iniţial îl urmărise.

Şi de aici vor urma spoilere. Sau, mai degrabă, părerea mea personală asupra unor bucăţi din film care mi-au atras atenţia (voi încerca totuşi să nu fac totul prea fragmentat).

Mi-a plăcut de Lisabeth din prima, ceea ce e puţin ciudat pentru mine, având în vedere că nu ştiam mai nimic despre ea. Am aflat doar la început că fusese internată la psihiatrie şi avea nevoie, ca urmare a acelei experienţe, de un tutore legal, care să ii supravegheze evoluţia comportamentului îndeaproape şi să dea raportul lunar. Motivele pentru care fusese internată le aflăm însă mult mai târziu din fugarele ei amintiri: o fetiţă ce-i seamănă izbitor de mult (da, ştiu că se vroia a fi ea în copilărie, dar am vrut doar să subliniez asemănarea dintre cele două actriţe) se apropie în fugă de o maşină cu un bărbat ce o aştepta; dar nu se întâmplă totul după... aşteptările lui, căci fetiţa toarnă pe el benzină dintr-o sticlă pe care o adusese cu ea şi îi dă foc, privindu-l apoi cu răceală cum arde de viu. Din scena aceea şi din discuţia purtată de ea mai spre sfârşit cu mama ei (care îi spunea că ar fi trebuit să îi găsească un tată mai bun), am tras concluzia că bărbatul din maşină nu era altul decât tatăl ei. Şi că cele două nu au dus deloc o viaţă uşoară cu el prin preajmă. Astfel, Lisabeth e abuzată (mi se pare un termen cât de cât neutru, având în vedere că nu ştiu exact ce a fost... încă) de tatăl ei, îl ucide într-un mod de-a dreptul plin de cruzime şi ajunge la nebuni. Încă un exemplu de persoana perfect sănătoasă la minte pe care unii o fac să comită astfel de gesturi, care ajunge cu astfel de traume doar din cauza neglijenţei altora şi ajunge să fie catalogată drept nebună şi/sau instabilă psihic. Nu, nu spun că să-ţi arzi tatăl de viu e un obicei obişnuit. Dar nu pot să condamn fetiţa plină de o furtună de sentimente care, văzând că nimeni (protecţia copilului, mama) nu face nimic, hotărăşte că i-a ajuns. Până şi ea ştie cum trebuie tratată o fiinţă umană, dacă alţii devin prea ignoranţi sau plini de sine ca să-şi mai aducă aminte şi de astfel de „fleacuri”. Aşadar, ajunge la psihiatrie şi iese până la urmă de acolo. Devenind mai apoi hacker profesionist, o fată nonconformistă şi inteligentă care îşi vede de noua ei viaţă, pur şi simplu trăind-o aşa cum poate mai bine. Nu devine, ştiu şi eu, ucigaş în serie, nu ajunge să se drogheze, alcoolică, prostituată sau altele. Pur şi simplu îşi trăieşte noua viaţă, în ciuda celor întâmplate în trecut. Acum... cine era de fapt cel nebun? Da, mai are câteva urme, câteva amintiri care o bântuie şi fantome pe care probabil încă nu le-a înfrânt, dar statutul ei de „om” o absolvă în mintea mea de altele. Nu are cum să fie perfectă şi să lase în urmă totul, complet.

Şi „tiparul” acesta mai apare în film. Tutorele ei nou se dovedeşte a fi un bărbat interesat doar de sex, care abia aşteaptă să se folosească de puterea pe care o are asupra ei, pentru a o convinge să facă... diverse. Noroc că îl filmează. De am ajuns să spun... că măcar nu a fost violată degeaba.

Şi mai e şi povestea lui Harriet Vagner care, abuzată atât de tatăl cât şi de fratele ei şi nemaiputând suporta, îl ucide pe primul şi se face dispărută. Pentru 40 de ani!

Super. Oare exista personaje masculine normale la cap în filmul ăsta? Ah da, Mikael. Poate ăsta e şi motivul pentru care relaţia dintre el şi Lisabeth e posibilă. Deşi eu încă o privesc cu neîncredere, mai ales din cauza primei lor scene. (Apropo, eu una nu am înţeles de ce îl urmărea ea la început, poate doar de ce a continuat)

Dar să nu deviez de la idee. Până la urmă, întregul film nu face decât să prezinte, pe lângă intriga plină de mister şi întreaga investigaţie, cât de bolnavi erau nişte misogini la cap. Aş fi zis că mentalitatea asta aparţine unui trecut mult prea îndepărtat, dar uite că unii bărbaţi încă nu au realizat că femeile nu sunt bune doar de... well, mă voi cenzura (hint: începe cu f ). Am rămas de-a dreptul şocată când am văzut crimele odioase comise de Gottfried şi de fiul său! Cum pot nişte oameni să facă aşa ceva?! Oameni? Nici nu îi pot numi oameni! Şi îşi mai şi mascau adevăratul scop în spatele acelor citate. Sau nu ştiu ce a fost aia, dar măcel a fost la sigur. Mda. Şi ar trebui acum ca fratele lui Harriet să fie iertat pentru că aceea a fost educaţia primită? Dar ea cum de nu a avut astfel de obiceiuri macabre? Ah, era fată, nu i se permitea nimic şi totuşi a fost destul de deşteaptă încât să îşi dea seama aproape de tot. Chestia asta mi-a amintit de Claymore, acolo unde yoma sau fiinţele trezite erau absolvite de orice vină pentru că cu toţii suferiseră traume în copilărie. Aşa, am deveni cu toţii ucigaşi sau violatori în serie, iar o anume parte din trecutul nostru ne-ar sta mereu drept scuză, lăsându-ne să ne jucăm nestingheriţi cu vieţile altora, sau cum? Nici Gottfried, care a început asta în bună cunoştinţă de cauză, nici fiul lui, care a fost atras într-ale astea, nu au nicio scuză. Şi, până la urmă, putea spune nu, nu? Putea să se opună. Dar de ce să se opună când era tânăr, puternic şi cu hormonii în plin avânt?

Investigaţia mi-a părut savuroasă. Eram cu ochii lipiţi de ecran, întrebându-mă ce va urma. Şi, din păcate, nu am bănuit pe nimeni care trebuia (mă gândisem întâi la mama lui Harriet, care era descrisă ca fiind o femeie foarte rece şi rea, dar se pare că m-am înşelat), dar măcar am ghicit faptul ca Harriet nu e moartă (şi, apropo, nu am înţeles prea bine ce era cu cele două Anita...).

All in all, a fost un film bun. Abia aştept să-mi fac timp să le vad şi pe celelalte două.

Şi nu pot să mă abţin să pun poza. Asta da schimbare, e?

0 comentarii

August

Copacii matusalemici

Botezat Matusalem după numele celui mai longeviv personaj biblic, cel mai bătrân copac din lume cunoscut este un pin (Pinus longaeva) care trăieşte de aproximativ 4.830 de ani în California, la o altitudine de 3.350 de metri. Înaintea lui, un alt copac, Prometeus, îşi sărbătorise deja al cincilea mileniu de existenţă când, în 1964, aparatul de foraj al unui student care făcea cercetări pentru lucrarea de diplomă s-a blocat în trunchiul lui. Fără să bănuiască valoarea inestimabilă a copacului, tânărul Donald. R. Currey a cerut aprobarea Serviciului Forestier American pentru a-l tăia. La fel de inocent, Serviciul a aprobat cererea, urmând să descopere catastrofa de-abia la numărarea inelelor.

1 comentarii

Nu e vorba că nu mai puteam eu de ziua de mâine. Serios, chiar nu e vorba. E vorba doar că mă simt din nou aruncată ca o cârpă de care nu are nevoie. De faptul că acum, mai mult ca oricând, nu-i înţeleg lacrimile de atunci. De faptul că, din nou, mă simt manipulată.

Ştiu că nu sunt, mai am şi eu atâta minte încât să gândesc pentru mine, nu? Sau s-a dus din nou şi mă mint singură doar? Sau sunt doar geloasă şi mă martirizez singură? Dar până la urmă... geloasă pe ce?

În urmă cu câteva luni mi se făcea inima ghem la şcoală, doar pentru că o vedeam cum plânge, chipurile pentru că plec şi nu o să ne mai vedem decât rar, nu o să ne mai aşteptăm una pe alta la colţul străzii în fiecare dimine

aţă, nu o sa mai schimbăm bileţele în ore, sau să râdem pe înfundate la glume numai de noi ştiute. Chiar plângea şi am rămas uimită. Dar, deşi şi pe mine mă întrista simplul gând la asta, mi-am spus că nu vreau să las asta să-mi clatine hotărârile, ca nu vreau să-mi petrec vacanţa plângând din cauza a ceva ce decisesem în cunoştinţă de cauză şi am ignorat pe cât posibil subiectul, tăcând sau, alteori, încercând să o înveselesc cu diverse. Nu am vărsat o lacrimă de faţă cu ele. Drept urmare, am fost acuzată că sunt fără suflet.

Şi totuşi am stat toată vacanţa şi m-am gândit cum să ne vedem. M-am întors în oraş şi mi-am petrecut zilele, până noapte târziu cu ele, ignorând alte telefoane de la cunoştinţe care poate ar fi vrut să ne vedem. Uneori, mi-am petrecut chiar şi nopţile, neglijând cu tragere de inimă alte persoane, doar pentru că ştiam că trebuie să profit de clipele acelea, căci cine ştie când se va mai ivi vreo altă ocazie.

Îmi amintesc noaptea aceea când, văzând că se fugăresc prin casă ca de obicei, fără a observa că nu eram în largul meu, am intrat pe mess şi am vorbit cu cineva, doar pentru că ştiam că nu e prea bine şi vroiam să o fac. Chiar vroiam. Atunci, s-au oprit din prosteală şi au venit să ne uitam la ceva melodii. Până la urmă cred că ne-am apucat de făcut karaoke, dar eu nu am vrut să îmi închid discuţia pe care o purtam în paralel. Nu că ar fi fost ea foarte aprinsă, să trebuiască să o scot din bară şi să răspund aşa de des.

Şi ce mi s-a reproşat numaidecât? Că asta fac tot timpul. Că de ce nu pot să stau cu ele când stăm şi noi puţin timp împreună. Nu direct, normal, ci reproşul a venit pe o cale mult mai subtilă, care să îmi taie orice drept la replică. Aşa că mi-am înghiţit cuvintele. M-am simţit chiar vinovată. Chiar lovită de ele. M-am simţit prost.

Acum, mă întreb de ce naiba.

A venit în Sibiu luni, da, şi am spus că sunt prea obosită să ne vedem atunci. Am sunat marţi, doar pentru a afla că are alt program şi a rămâne înţelese că ne vedem a doua zi. La nouă dimineaţa. Pentru că mai apoi, avea o întâlnire programată cu cei cu care îşi petrecuse ultimele zile. Am fost programată. Exact aşa cum programezi un străin oarecare pentru o întâlnire, atunci când îţi permite agenda ta ocupată... după ce ai onorat înainte lucruri care contează mai mult pentru tine. Dar am zâmbit amar şi am spus „bine, fie”. Doar pentru a primi un telefon la 11 noaptea care să-mi spună că nu se mai poate nici asta, căci trebuie să plece mai repede şi se va vedea cu ei de la 9.

Fără măcar să-i treacă prin minte că m-ar fi putut chema şi pe mine atunci. M-ar fi putut chema şi pe mine şi azi. S-a gândit oare că îmi face un favor, căci le port pică după întreaga scenă de acum un an? Mă îndoiesc. Poate mai degrabă şi-a spus că nu sunt de nasul lor. Ştiu şi eu... o aşa cârpă ar fi făcut-o de ruşine în acel minunat grup. Doar ei i-au fost alături mereu, nu eu, aşa-i?

I-am adus la cunoştinţă că probabil nu ne vom mai vedea până începe şcoala, aşa că m-a întrebat când merg în Bistriţa, de parcă eu aş fi fost de vină pentru asta, că am petrecut atât de puţin timp din vacanţă acolo. De parcă nici nu ar fi stat aici pentru trei zile.

Aşa că mi-am înghiţit din nou orice reproş, spunându-i doar „ok, tu ştii mai bine”.

Şi nu i-am reamintit de acum un an. Nici de promisiunea făcută să ne vedem când vine. Nici de entuziasmul de atunci. Nu i-am spus nici măcar că am refuzat să plec luni cu fratele meu şi tata la Târgu Mureş la un bazin câteva zile, doar pentru a rămâne aici, căci ştiam că vine.

Nu ar fi avut niciun rost oricum.

1 comentarii

Chloe

Distributie: Juliane Moore, Liam Neesom, Amanda Seyfried.

Spoilers ahead. Aşa că nu citiţi dacă nu aţi văzut încă filmul (:

După mai bine de două zile de filme cu adolescenţi prea plini de hormoni în călduri, Chloe a fost o schimbare plăcută şi o întoarcere spre... tipul meu de film. Totuşi, după ce s-a terminat am rămas oarecum în aer, cu sentimentul acela că nu a fost de ajuns. Că au grăbit finalul, că lipseşte ceva.

Catherine este o femeie care, bănuindu-şi soţul de faptul că o înşeală, angajează o prostituată pe care o cunoaşte în toaleta unui restaurant, pentru a se întâlni aparent accidental cu el şi a-i urmări reacţiile, urmând să-i raporteze ei totul. Doar că, situaţia îi scapă de sub control, atunci când Chloe îi spune că a făcut mult mai mult decât doar să se întâlnească cu soţul ei. Sau e atunci când cade singură în propria-i cursă, devenind atrasă de Chloe? Sinceră să fiu, mi-e nu mi s-a părut aşa. Nu mi-a plăcut de personajul jucat de Juliane Moore. Pur şi simplu. Pentru că este unul atât de nehotărât şi confuz, care parcă nici până la sfârşitul poveştii nu ne dă ceva clar. Îl suspectează pe soţul ei cum că ar înşela-o, aşa cum oricine ar face-o, dacă ar găsi tot felul de mesaje de la diverse studente pe mobilul lui. O angajează astfel pe Chloe, ca să fie sigură dacă e într-adevăr aşa, sau dacă s-a înşelat. Îi pare rău pentru ce a făcut, atunci când îşi reaminteşte de iubirea ce era între ea şi soţul ei mai demult, de căsnicia de altădată, de cum se luau unul pe altul de la aeroport şi cum abia aşteptau să se vadă. E gata-gata să renunţe la tot, chiar îi spune lui Chloe asta, doar că hotărârea i se clatină atunci când aude de la aceasta o descriere de-a dreptul explicită a unei scene nu tocmai inocente întâmplată între soţul ei şi fată într-un fel de grădină botanică. Normal, nimeni nu vrea să fie înşelat, iar ea vrea să cunoască adevărul. Şi lucrurile continuă în acelaşi mod. Doar că, eu nu văd pe chipul lui Catherine acea... dorinţă pentru Chloe, ci doar suferinţă atunci când se simte trădată şi minţită de soţul ei. Şi multă confuzie. Tone de confuzie.

Noaptea petrecută de cele două împreună? Mai simplu nici că se poate: după cele auzite, nemaiştiind ce să facă şi ce să creadă, Catherine s-a abandonat celeilalte, uitând pentru o clipă totul, părăsind orice grijă cu ajutorul a ceva ce, aşa cum a recunoscut mai apoi, i-a plăcut. I-a plăcut şi totuşi asta nu înseamnă că simte ceva pentru Chloe. Ci doar că se foloseşte din nou de ea. Faptul că nu mai e plătită probabil, o face pe Chloe să spere că e totuşi ceva, în timp ce celeilalte nu îi pasă decât de propria persoană. În acea noapte, încearcă ceva nou. Dar e doar o scăpare de moment, e doar un joc ce îi pare nesemnificativ, în timp ce nu face decât să se joace cu sentimentele fetei, poate fără să îşi dea seama. Catherine întruchipează, în opinia mea, genul de soţie model văzută astfel prin ochii bărbatului. Oarecum dependentă de căsătorie, de legământul cu celălalt, închizând astfel adesea un ochi la răcirea relaţiei sau flirturile soţului cu atâtea altele. Dar nu m-a deranjat asta într-atât încât m-a deranjat personalitatea ei ştearsă, maleabilitatea, egoismul şi siropul l-a care au dus toate astea într-un final. Eterna morala cu încrederea în cel care-ţi e aproape.

Mi-a plăcut de Chloe. Nu de felul în care a acţionat, nici măcar de personalitatea ei, ci de felul în care a fost conturata, de faptul că măcar ea a ştiut ce vrea. A vrut-o pe Catherine. Nu a avut o viaţă uşoară, fiind, aşa cum a spus-o şi ea, mereu persoana cu care alţii petrec şi se distrează, poate chiar vorbesc, dar care trebuie să dispară a doua zi şi să se facă uitată. Aşa ceva nu-ţi permite să te ataşezi de cineva, aşa cum nimeni nu se ataşează de tine, pentru că eşti privită cu dispreţ. A minţit-o pe Catherine pentru că ştia că nu ar fi ales-o niciodată pe ea în defavoarea soţului ei, dacă s-ar fi dovedit că acesta e fidel căsniciei. A vrut să-i fie aproape, să fie acolo să o aline atunci când primea asemenea veşti, oricât de neadevărate ar fi fost, ea ar fi jucat rolul de persoană bună, nu? Dar nu o condamn pentru ca a vrut să se simtă măcar odată dacă nu iubită, măcar plăcută cu adevărat. Era doar un copil pierdut care avea nevoie de afecţiune, avea nevoie de cineva. A greşit doar persoana de care să se agaţe, pentru că celeilalte nici că i-a păsat. Sau i-a păsat, a fost ceva, dar nu ceva mai puternic decât dorinţa de a-şi păstra căsnicia, orice s-ar fi întâmplat. Până într-un final, Chloe a văzut asta. De aceea nu a făcut niciun efort pentru a nu cădea, nu mai avea de ce să continue. În mintea ei, cel puţin, nu mai era nimic. Mi-e una mi-a plăcut mult ce i-a spus lui Catherine, atunci când aceasta a prins-o cu fiul ei în pat:

“You think that you can pay me and I’m just gonna go away, just like that? You think you would just put money in my hand and I would go and take care of myself?”

Cât despre morală şi finalul aparent fericit... nu m-a încălzit cu absolut nimic. Poate că tipul nu îşi înşela soţia, dar laşitatea cu care s-a comportat tăcând şi lăsând distanţa dintre ei să devină tot mai mare, e o crimă la fel de mare. Dacă ea nu ar fi pus cărţile pe faţă, ar fi rămas tot aşa, nu? Iar el s-ar fi simţit absolvit de orice vină.

0 comentarii

Iulie

Sufletele de salcie

La început, lumea era goală şi toate sufletele, zei şi demoni, trăiau în cer şi sub pământ. Locuitorii insulei Hokkaido spun că atunci când Kamui, zeul suprem, a creat apele şi le-a despărţit de uscat, animalele din Rai, văzând cât de frumos era, l-au implorat pe zeu să le lase să trăiască pe Pământ. Dar pentru că nu era nimeni să aibă grijă de ele, Kamui a creat primii oameni Ainu cu corp din pământ, păr din tămâiţă şi coloană vertebrală din nuiele de salcie, în care sălăşluieşte sufletul. De aceea, de fiecare dată când un copil se naşte, bunicul merge la râu şi din nuiele de salcie împleteşte o păpuşă „inau” care va sta alături de copil toată viaţa, îl va ajuta să crească, îl va apăra şi îi va prevesti viitorul.

Nota: Stiu, am intarziat si am trisat (adica am modificat eu data postului ca sa fie inca in iulie), dar uitasem de copacei... din nou. Intr-o alta ordine de idei... salcia plangatoare mi se pare perfecta lunilor iunie. Cel putin pentru mine si pentru cate am trait eu in astea.

0 comentarii