Nimic
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de dreamy in 2010-03-21 19:10 | Ofelia story

- Bună! spun eu, încercând să-mi păstrez un aer cât mai degajat posibil, în ciuda sentimentului de disconfort care mă apasă.

- Salut. Ce mai faci?

Mă blochez. Nu e frică, nu e nimic asemănător pentru că, deşi ştiu că Ella poate fi periculoasă atunci când o vrea, am acest avantaj: cel de a ştii. Iar de ce ştii, te poţi feri. Teoretic. Eu mă blochez sub efectul cuvintelor ei, îmi pierd orice idee, multe prea concentrată pe cele spuse de ea, de parcă mi-ar fi înşirat o adevărată teorie ştiinţifică şi complicată, în locul unui simplu salut, urmat de o întrebare. M-a întrebat ce mai faci... nu cum mă simt. Aş putea să jur că se frământă, întrebându-se cu cine sunt, dar e prea diplomată să întrebe direct. Iar eu nu am atâta bunăvoinţă încât să o umplu cu detalii.

- Bine. Dar tu?

Ezită. Pot să jur că are o urmă de dezamăgire în glas, dar asta nu face decât să-mi dea o satisfacţie răutăcioasă.

- La fel, îmi spune până la urmă. Ştii... mă gândeam... nu vrei să ieşim în oraş împreună? Nu ne-am văzut de mult timp, doar noi două. Să stăm la taclale ca mai demult. Nu ştiu încă unde, sau la cât scap de la serviciu azi, dar...

Ultimele cuvinte le rosteşte cu o voce domoală, parcă văd literele rămânând o vreme în aer, învârtindu-se alene, ca într-un vals şi dispărând mai apoi într-o ceaţă apărută de nicăieri. Ca amintirile noastre.

- Desigur. Cred că sunt liberă, anunţă-mă doar unde şi la cât ne vedem.

De îndată ce închid telefonul, simt cum întreaga încăpere mă apasă. Pereţii, până atunci primitori, se strâng tot mai tare şi mai tare, sufocându-mă, în timp ce eu nu pot decât să privesc neajutorată totul cum se sfarmă. Mi-e rău. Mă aplec uşor în faţă, apăsându-mi tâmplele cu degetele, în speranţa că acest naiv gest de apărare mi-ar opri imaginaţia să mai strâmteze camera, m-ar salva. Nu credeam că vocea Ellei ar fi putut avea un asemenea efect asupra mea. Nu acum. Doar o urăsc, nu? O urăsc pentru ceea ce este, pentru toată acea amăgire, pentru toate clipele în care m-a folosit, pentru acel moment în care, inevitabil, m-a aruncat la o parte, căci nu mai avea nevoie de mine, pentru felul în care mereu îi judeca pe alţii, sau pentru cel în care credea că are de fiecare dată dreptate. Dar am fost prietene... Chiar am fost? Chiar s-au întâmplat toate acelea? Era şi pe atunci aşa? Era, sigur că era, altfel nu ar fi ajuns aşa. Oamenii nu se schimbă chiar aşa. Era, dar am fost prea oarbă să o văd, acoperindu-mi singură ochii, din simpla dorinţă de a avea ceva, chiar şi o iluzie, chiar şi o fantasmă la a cărei creare am luat parte. Asta trebuie să fie, îmi spun, îmi repet, până mă conving. Iar durerea trece, răul se împrăştie pe îndată ca petalele uscate ale unei flori ofilite. Poate a fost şi ea odată frumoasă, dar cine să îşi mai amintească de asta? Oamenii o văd întunecată de trecerea zilelor şi o privesc cu scârbă, chiar dacă ei sunt de fapt cei care au uitat sa o ude. Înconjurată de atâta dispreţ orb, floarea vede ce uşor uită ceilalţi totul. Floarea zâmbeşte trist şi se resemnează. Apoi uită şi ea. Ce uşor e acum! A scăpat de petalele ofilite, de frunzele urâte, a aruncat departe tot ce e rău, acum e în sfârşit liberă şi fără regrete, fără dezamăgiri, fără nimic care să o apese. Pentru că nu se poate privi în oglindă să vadă cât de golaşă a rămas fără toate acelea. Şi-ar pătrunde cu privirea sufletul, dar nici acolo nu ar mai găsi nimic. Pentru că a uitat totul. A uitat că petalele uscate au fost odată pline de viaţă, a uitat ce fericită era atunci când îi erau admirate, mângâiate cu gingăşie, de parcă ceea ce e acum ar fi fost aici dintotdeauna. E cu adevărat liberă? Ce bine-mi e aşa, fără nimic sigur, fără nimic stabil şi, implicit, fără posibilitatea de a pierde acel ceva, de a pierde totul. Sunt cu adevărat liberă? Cu adevărat fericită? Îmi alung întrebările din minte. Îmi apăs şi mai tare degetele la tâmple. Îmi ucid cu cruzime fiecare idee ce se naşte din şuvoiul de amintiri. Îl înăbuş şi pe acela mai apoi. M-a dezamăgit, am suferit, am învăţat cum să mă feresc de asta pe viitor. E atât de simplu, e firesc. Aşa trebuie să fie, nu?

În cele din urmă, haosul din mintea mea se potoleşte, iar gândurile se retrag ca apa în timpul refluxului, lăsând în urma lor doar frânturi, urme incomplete pe care ajung să le ignor, aşa cum am făcut-o dintotdeauna.

Îmi ridic în sfârşit capul din palme şi întâlnesc privirea lui Alice, ce mă studiază tăcută şi oarecum gânditoare. Înghit în sec. Întâi leşinul meu, acum asta... probabil că deja mă consideră nebună. Sigur că abia aşteaptă să rămână singură cu Ofelia, să îi povestească totul, aşteptându-se ca cealaltă să-i aprobe teoria. Dar nu vreau să mă considere nebună! E ridicol, nici nu o cunosc, poate totul e doar o mască, iar eu nu am de unde să ştiu care e adevărata ea, oricât aş crede în ceea ce îmi arată şi totuşi o voce slabă undeva în capul meu mă îndeamnă să mă comport cuviincios. Vocea vrea să se facă plăcută de femeia din faţă. Vocea e ca un căţeluş care cerşeşte să fie alintat, cerşeşte puţină atenţie, vrea să fie văzut cu ochi bun. E ciudată această înverşunare cu care căţeluşul îmi latră în ureche, după ce l-am ţinut atâta vreme bine ferecat în a lui cuşcă. Atât de insistent, de încăpăţânat... de ce nu înţelege odată că nu e dorit? Că nu vreau să fie dorit?

Plec şi eu, jumătate de ora mai apoi. Ofelia mă priveşte uşor tristă că nu pot rămâne mai mult cu ele. Dar sunt sigură că pare doar tristă, căci i-am văzut zâmbetul atunci când îi vorbeşte Alice. Şi ştiu că îi va fi bine. Poate chiar mai bine decât i-ar fi dacă aş fi eu acolo. Vreau să o îmbrăţişez de plecare. Sau să o sărut, un mic sărut, o uşoară atingere a buzelor, vreau să îi simt căldura doar o clipă. Vreau să fie ca atunci când ne căutăm una pe alta printre cearceafurile reci, când ne împreunăm mâinile şi rămânem aşa, privind în tăcere tavanul mereu acelaşi, simţind măcar atunci cum singurătatea se topeşte, cum golul ce ne consumă încetează a se mai adânci.

Dar nu pot, poate din cauza celeilalte. Nu pentru că asta ar face-o geloasă, nu pentru că m-aş fi simţit atunci vinovată, dar simpla-i privire ce parcă trece direct prin mine, mă face să mă ruşinez, să mă dispreţuiesc. Să roşesc, rugându-mă să înceteze a mă mai pune aşa faţă-n faţă cu... mine. De frica a ceea ce s-ar putea redescoperi aşa, fugind de sinceritate, ca de un val aparent puternic. Privirea lui Alice mă acuză că refuz a aştepta să vină valul şi să-mi ude lin picioarele, căci eu fug mereu, temându-mă să nu fie mai puternic de atât.

Nu pot. Şi chiar de aş putea, ar fi doar golul meu ce ar cerşi alinare, căci ea e fericită. Ofelia râde, iar fiecare tril gingaş al glasului ei e ca o nouă cărămidă ce o clădeşte înapoi, iar fiecare zâmbet ce i-l aruncă Alice ei, doar ei... fiecare e mortarul ce ţine cărămizile prinse una de alta. Le ţine acum, le va ţine în continuare. Pentru că e ceva sigur. Da, sigur...

Privindu-le împreună mă încearcă un crunt sentiment de invidie. Privind-o acum pe Ofelia, o revăd pe acea Ofelie de atunci. Din acele zile în care eram cu adevărat noi, zilele în care spuneam că ne iubeam. Şi îmi dau seama ce repede s-a îndepărtat, cât de fericită e acum, că a găsit ce noi nu ne-am lăsat să găsim. Ceva ce eu nu voi avea niciodată.



Alice
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de dreamy in 2010-03-15 15:36 | Ofelia story

Când mă trezesc în sfârşit, ea nu mai e acolo. Inevitabil mă sperii, mă panichez şi sunt pe cale să îmi pierd din nou respiraţia. A plecat, nu? Bineînţeles că a plecat, doar nu îi sunt de folos la nimic în starea asta pe care nici nu mi-o pot explica! Mă ridic cu greu din pat şi privesc abătută pe geam, adânc în cenuşiul oraşului. Câteodată îmi doresc să ne fi promis totuşi ceva. Deşi mi-am spus că nu am nevoie de nimic, deşi am fost bine atâta vreme... ce s-a întâmplat? Am căzut fără să vreau, fără să conştientizez că am nevoie de asta pentru că nu am avut de ce să mă ţin, pentru că nimic nu era sigur. Pentru că ne ne-am înţeles să nu fie nimic sigur.

- Bună! îmi răspunde veselă la telefon. Cum te mai simţi?

- Ceva mai bine... cred. Nici nu îmi pot aminti ce s-a întâmplat! Îmi cer scuze dacă ţi-am făcut probleme atunci, serios, nu ştiu ce-a fost cu mine.

Pentru câteva clipe se lasă liniştea la celălalt capăt al firului.

- Nu-mi nimic, continuă ea într-un final. M-a ajutat Alice să te duc până la un taxi şi acasă. Prietena aia a ta, Ella, s-a arătat tare ofuscată că i-am răpit „plăcerea asta”, zici că vroia să mă bată.

Râde. La capătul cuvintelor spuse pe nerăsuflate, ea râde. Încearcă să-şi ascundă aşa greşeala, faptul că, fără să vrea probabil, a dezvăluit prea multe? Nu că ar trebui să mă deranjeze astfel de detalii, n-ar trebui să-mi pese şi totuşi nu mă pot abţine să nu mă interesez, prinzându-mă de numele ce i-a scăpat.

- Cine e Alice?

Din nou linişte. De ce ezită atât? Doar nu trebuie să ascundă nimic de mine. Doar i-am spus că poate ieşi cu cine vrea, când vrea, că îşi poate petrece liniştită timpul cu oricine, aşa cum mi-a spus-o şi ea. Pentru că asta înseamnă lipsa promisiunilor pentru noi: libertate totală. Iar atunci când singurătatea si ciudata independenţă devin prea greu de îndurat, ne alintăm una pe alta, ne unim trupurile golite, vrând parcă să creăm un întreg consistent împreună, un suflet care să simtă. Poate simţim totuşi ceva, dar lungile luni de autosugestie îşi spun cu siguranţă cuvântul. E greu să te mai schimbi atunci când ai ales de bună voie să devii de gheaţă, când ţi-ai impus asta şi ai ajuns să crezi că eşti. Dacă e şi adevărat... asta nici eu nu ştiu. Tot ce ştiu e că, ignorând ideea cum că curiozitatea-mi ar izvorî dintr-o urmă rămasă de gelozie, vreau să aflu tot. Vreau să aflu totul despre această Alice.

- E o... prietenă.

Îmi răspunde precaută. De parcă ar avea ceva de ascuns. De parcă are vreun rost să ascundă.

- Daa?...

Până la urmă se prinde de îndemnul meu, se prinde că vreau să ştiu mai mult şi alege să îmi facă pe plac.

- Am cunoscut-o ieri. Când ai leşinat, am încercat să te trezesc, dar erai chiaună, n-am ştiu ce e mai bine de făcut, ea era acolo, printre cei care se adunaseră în jur, a spus că mă ajută şi s-a oferit să ne ducă cu maşina ei, a stat cu mine până a văzut că arăţi ceva mai bine, după ce te-am urcat în pat, am vrut să rămân dar...

Se opreşte ca pentru a-şi trage răsuflarea, extenuată parca de toate acele evenimente înşirate atât de repede, retrăite în mintea-i din nou.

- Dar mi-a spus că mai bine te las să te odihneşti, m-a chemat la ea şi apoi...

- Am înţeles, o întrerup, ştiind ce urma şi ce făcuseră.

Nu pot să nu simt o uşoară antipatie pentru această Alice, pentru că a profitat aşa de un simplu moment de slăbiciune sau, mai bine spus, pentru că a profitat atunci când eu eram aproape inconştientă, atât de vulnerabilă. Ce satisfacţie perfidă trebuie să fi simţit!

Zâmbesc acru în sinea mea, gândindu-mă câte s-au putut întâmpla într-o singură noapte. Ştiu că e numai vina mea pentru că mi-am permis o clipă de slăbiciune, deşi aş fi putut cumva evita asta. Doar că m-a luat pe nepregătite, m-a luat atunci când mă aşteptam mai puţin, ceva care nu credeam că va veni vreodată. Am greşit, dar acum nu e timp de pierdut. Trebuie să mă ridic şi să-mi joc rolul, să dansez în ritmul jocului, ca să nu mă pierd de tot. Căci n-aş mai avea pe nimeni care să mă ridice.

- Când ne vedem? o întreb vioaie pe Ofelia.

- Azi... azi am rămas înţeleasă cu Alice să luăm prânzul împreună la o cafenea din centru.

Şovăie puţin înainte de a continua.

- Vrei să vi şi tu? Nu cred că ar deranja-o, în definitiv, ea ne-a.. te-a ajutat ieri seară. Cred că s-ar bucura să vadă că eşti mai bine.

Cântăresc câteva clipe sugestia în minte. Să merg ar însemna să intervin în acel început de relaţie, în fragila legătură ce începe să se înfiripeze între ele. Probabil Alice se va enerva că le stric ieşirea în oraş. Probabil Ofelia va tăcea, simţindu-se vinovată. De ce, nici eu nu ştiu. Să nu merg, pe de altă parte, ar fi ca şi cum nu mi-ar păsa. De ce s-a întâmplat aseară, de cum am fost ajutată, de ele, ele împreună. Nu am niciun chef de-mi făcut singură regrete.

- Sigur că vin.

- Atunci ne vedem la Cafe Erin la ora doi, vom fi la masa din micul separeu întunecat, în caz că întârzii.

- Bine. Pe curând.

Şi închid. Surâd, sesizând atenţia cu care mi-a explicat Ofelia locul întâlnirii, de parcă aş fi putut uita masa la care ne vedeam mereu în pauza de la prânz. Nimeni nu vroia să se închidă într-un loc cu o simplă lampă a cărei lumină abia te lăsa să desluşeşti chipul celuilalt, şi încă în miezul zilei. Totuşi era locşorul nostru preferat, atât de simplu si de ferit de privirile celorlalţi, cum deveneau săruturile buzelor noastre nerăbdătoare, ce nici măcar nu acordau atenţie băuturilor reci de pe masă.

Când intru în separeu, ele sunt deja acolo, chicotind uşor. Le zâmbesc şi mă aşez, comandându-mi nonşalant un pahar de whisky.

- Eşti sigură? mă întreabă Ofelia cu o urmă de îngrijorare în glas.

- Ei, haide, o fi leşinat ea ieri, dar acum uite ce s-a înzdrăvenit, o dojeneşte cealaltă femeie. Un păhărel de whisky nu face rău nimănui.

În mod normal după o astfel de replică s-ar fi căzut să-mi facă jucăuş, complice cu ochiul. Nu că aş avea eu cine ştie ce aşteptări, dar vorbesc din proprie experienţă. Am cunoscut multe persoane şi, implicit, multe feluri în care acestea vor să se facă plăcute, să dea o mică impresie bună de la prima interacţionare cu tine. Dar nu ea. Alice se mulţumeşte să ia liniştită o gură din licoarea ce-i stă în faţă şi să ne privească. Calmă? Batjocoritoare? Veselă? Expresia ei e ca un scut de gheaţă cu mii de posibile semnificaţii ce totuşi insistă să nu mi se arate. Mă intrigă.

- Nu e asta, continuă Ofelia. Doar că nu are deloc rezistenţă la alcool. Cum a rămas cu eternul tău suc de portocale?

- Poate altădată. De ce să nu savurez clipa si să mă bucur de noua noastră cunoştinţă?

Un mic zâmbet se iveşte pe chipul misterioasei femei. Un zâmbet pe cât de amuzat, pe atât de provocator, iar eu mă trezesc pierdută cu privirea pe acele buze curbate ademenitor, întrebându-mă ce s-ar întâmpla dacă m-aş mai apropia puţin, doar puţin. Ah, la ce mă gândesc! Sunt groaznică, aş intra aşa mult mai mult decât ar trebui să îmi permit în relaţia prietenei mele. N-am ajuns chiar aşa de lipsită de suflet încât să vreau să o rănesc doar pentru a-mi stăpâni un fugar capriciu.

Ne petrecem restul după-amiezii povestind vrute şi nevrute. Aflu că Alice e o scriitoare prea puţin cunoscută care îşi câştigă pâinea publicând într-o revistă lunară. Locuieşte nu departe de noi, ce coincidenţă. Singură. Părinţii ei au renegat-o de când le-a spus adevărul, din cauza acelui impus de sinceritate, dorinţă de a fi acceptată. Nu şi-au mai vorbit de atunci, iar de găsit nu şi-a găsit pe nimeni. Sau cel puţin asta a lăsat să se înţeleagă, evitând mai mereu astfel de subiecte. În mod surprinzător, nu s-a arătat deloc mirată atunci când a aflat de natura relaţiei noastre, de felul în care ne conducem vieţile, deşi atâtor oameni li s-ar părea ciudat, ne-ar condamna fără a sta pe gânduri. Poate e pentru că ne înţelege, fiind la fel ca noi, cunoscând acea goliciune şi ignorând-o totodată. Îmi repet asta în minte, privind-o tăcută cum îi povesteşte ceva Ofeliei. Mi-o repet şi totuşi nu reuşesc să o cred, pentru că fiecare gest pe care îl face, fiecare privire pe care mi-o aruncă îmi face inima să-mi stea locului, mintea să înceteze a mai lucra. Mă paralizează, poate fără să ştie. Pentru că în spatele acelor ochi întunecaţi şi zâmbet sigur pe ea, nu pot citi nimic. Am impresia a cunoaşte totul când, de fapt, nu ştiu nimic. Şi asta mă înfricoşează.

- Revin imediat, aud vocea Ofeliei care mă trezeşte din contemplarea celeilalte ca un pahar cu apă rece.

Se scuză şi se îndreaptă spre toaletă, după cum presupun eu.

Tăcere. Îmi storc mintea în căutarea chiar şi celui mai mic şi neînsemnat subiect de discuţie care să o umple, dar, parcă simţind o bolnăvicioasă plăcere că mi se împotriveşte cu atâta încăpăţânare, ea nu-mi aduce în faţă decât aceeaşi şi aceeaşi imagine: Alice, stând picior peste picior pe marginea canapelei, aplecată uşor în faţă, sprijinindu-se în mâna în care-şi ţine paharul şi cu acel surâs lasciv dându-i viaţă chipului ei, în timp ce privirea lipsită de orice trăire stă aţintită în faţă, în pământ sau poate undeva în depărtare, mult prea departe ca să cunosc eu.

Îngheţ locului. Mâna ei o atinge oarecum sfioasă pe a mea. Unghiile ei lungi şi reci îmi trimit pe pielea-mi nişte fiori de nedescris. Apropierea firavă mă lasă fără respiraţie. Nu pot decât să îi privesc încremenită degetele, ce trasează mici cercuri în palma mea. Dar e atât de sigură pe ea, atât de hotărâtă, atât de stăpână pe situaţie în timp ce eu... Ceva începe să vibreze. Mobilul meu. Îşi retrage mâna.

- Răspunde, mă îndeamnă şi nu pot să nu sesizez o uşoară urmă de amuzament în glasu-i.

Răsuflu uşurată şi scot cu degetele tremurânde micul obiect din buzunarul pantalonilor. Apoi mă încrunt, privind ecranul luminos unde stă scris cu litere de-o şchioapă numele ultimei persoane de la care m-aş fi aşteptat să mă sune. Ella.



De ce?
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de dreamy in 2010-03-11 17:16 | General

De ce te uiti la mine cu ochii astia goi

Si incerci sa-mi spui ca tot ce fac e prost

Ca ar trebui sa-mi schimb

Viata mea de nimic in ceva mai bun...

De ce ma vrei cum nu ma poti avea
De ce ma-nveti tu care-i drumul bun
De ce crezi tu ca ma ratez si tu ma scapi
De ce pe jos nu poa' sa fie scrum...?

De ce sa te iubesc doar cum vrei tu

De ce sa stau cuminte-n dreapta cand conduci
De ce sa nu-mi beau vodca mea de zi cu zi
Si sa conduc cu a cincea noaptea-n zori de zi?

Da! M-am saturat, m-am saturat
M-am saturat, m-am saturat
De mine si de voi
De tine si de noi, de noi, noi amandoi.


De ce nu pot sa tac?

De ce cand rad e rau?

De ce sa mint zambind?
De ce sa-nvat sa lupt?
De ce e ala rau?
De ce sa port costum?
De ce e drumul greu?
De ce sa tac acum?



De ce sa strig mai tare?
De ce sa nu renunt?

De ce doar eu gresesc?
De ce doar eu ma zbat?
De ce am uitat sa rad?
De ce platesc doar eu?

De ce mereu mi-e frica?
De ce nu sunt barbat?


De ce imi beau invidia?
De ce nu sunt si bun?

De ce nu sunt curat?
De ce-am pe suflet scrum?

De ce-am in creier nord?
De ce-am in suflet sud?

De ce nu sunt copil?
De ce-s atat de crud?

Asa ca... nu te mai uita la mine
Cu ochii astia goi
Si mai bine invata-ma sa adorm zambind


Si iubeste-ma asa cum sunt.


(Vama Veche - De ce - http://www.youtube.com/watch?v=Mhs1AgyLqIg )


Ştiţi cum e cu mersul pe sfoară? Da... aşa ca la circ. Aşa cum mergem toţi. E vorba doar de autosugestie. Se spune că dacă priveşti înainte e totul mai uşor, mai bine, dar să priveşti înainte e greu atunci când nu ştii unde te afli sau cât mai ai până la destinaţia dorita sau unde e aceea. Pentru că tinzi să priveşti spre ce a fost. Sau în jos.

Totuşi dacă închizi ochii... eu, una, cred ca e mult mai uşor. Dacă închizi ochii, dispare totul din jur, ajungi chiar să te minţi într-un aşa hal încât să uiţi că te afli, de fapt, pe o sfoară subţire la atâţia şi atâţia metri înălţime. Aşa, sfoara se lărgeşte, dându-ţi impresia că te afli pe pământ întins, solid, drept. Îţi dă încredere în tine, te face să crezi că ai putea face orice, pentru că nu priveşti înapoi spre dezamăgiri, nu priveşti înainte spre necunoscut, nici în jos spre eşec. Eşti doar tu cu tine, simţind că ţi-ai putea lua zborul, că nimic nu te-ar putea opri. Pentru că ai reuşit să mergi fără să cazi, pentru că ai distrus pericolul şi îndoielile, deşi cu o iluzie.

Apoi deschizi ochii.

I-am deschis. Dar încă nu am căzut, pentru că m-am oprit în loc. Din înaintare, din gânduri şi speranţe, din iluzii, din tot. Şi stau.



After Life~
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de dreamy in 2010-02-22 01:02 | Movies

Eternity, huh?
"What is the one memory you would take with you?"

Am văzut un film. Mi-a plăcut de la bun început ideea principală şi până la urmă tot cu ea am rămas până acum pentru că filmul în sine nu se poate numi chiar capodoperă cinematografică. Deşi da, e drăguţ făcut şi surprinde esenţa foarte bine. Fiind un film japonez, m-am aşteptat să nu fie plin până la refuz de acţiune, căci cele văzute până acum m-au plictisit mereu într-un anume fel, mai ales în prima jumătate. Despre ce este vorba? Destul de simplu: Întreaga acţiune se petrece într-o clădire mare şi în împrejurimile acesteia. Se spune că acela este un loc de trecere, un fel de popas, pentru cei care au murit, înainte să ajungă să atingă acea... eternitate, pentru că nu este vorba de niciun Rai şi niciun Iad. În fiecare săptămână vin un anume număr de oameni acolo şi se întâlnesc pe rând, fiecare cu persoana la care a fost repartizat. Aceasta are trei zile la dispoziţie în care să se tot vadă cu „mortul”, care va trebui să aleagă din întreaga lui viaţă o singură amintire. O singură amintire, pe care să i-o descrie şi care îi va fi recreată până la sfârşitul săptămânii şi rulată apoi pe un ecran mare, ca de cinema. După vizionarea amintirii, persoana respectivă avea să dispară, sa treacă în eternitate doar cu acel unic moment, uitând orice altceva. Persoanele care trebuie să îi interogheze pe „morţi” şi să recreeze apoi întregile descrieri nu sunt, de fapt, nimic altceva decât oameni blocaţi acolo, oameni care nu au putut sau nu au vrut să aleagă nicio amintire cu care să treacă mai departe.

Filmul nu este superb prin efecte speciale sau alte bazaconii, ci fix prin simplitatea lui şi prin faptul că poate ajunge la inima fiecăruia. Eu, cel puţin, nu am putut să nu mă întreb ce aşi alege dacă aşi ajunge într-un asemenea loc. O singură amintire? Sună crud. Cum să alegi numai una? Dar poate că, ştiindu-te stins din viaţă, văzându-te faţă-n faţă cu ultima alegere pe care o ai de făcut, nu ţi se mai pare deloc atât de greu. Arunci o privire, una singură în trecut şi crezi cu adevărat că acolo unde aceasta se va opri, momentul acela va fi cel ales. Oamenii interogaţi au făcut fel şi fel de alegeri, s-au agăţat de frânturi ce mi-au părut atât de neînsemnate (căldura pe care o simţea o fetiţă în braţele mamei ei, asfinţitul vindecător din ziua în care încercase să se sinucidă, seara în care dansase în rochiţa cea roşie în faţa iubitului ei frate, după-amiaza de toamnă în care stătuse cu logodnica sa pe o bancă din parc...) , dar care poate şi-au pus aşa de tare amprenta în viaţa lor, încât nu puteau să nu devină fericiţi reînviindu-le.

Mi-am pus multe alte întrebări, stând acolo şi privind chipurile celor aşezaţi pe scaunul aproape mereu acelaşi cum se încruntă sau se luminează sau se întristează nostalgic. Să-ţi fie recreată cea mai frumoasă amintire... Sună ca un vis prea frumos să fie adevărat, nu? Nu vă gândiţi acum la magie, la praf de pixie sau la cunoscuţii zei ai morţii. Toţi cei care lucrau acolo se comportau firesc, munceau din greu creând totul întocmai ca pe un decor al unui film. Cartoane mari, diverse alte materiale, actori care să joace diferitele roluri... erau de toate, iar totul ieşea asemenea celor descrise de deţinătorii amintirilor. Dar să readuci un moment drag în faţă doar cu ajutorul unor decoruri şi a unor persoane pe care nici nu le cunoşti măcar... Nu face cumva ca farmecul şi întreaga splendoare, frumuseţe şi magie a clipei aceleia să dispară? Nu pătează amintirea? Poate că, din moment ce sunt încă în viaţă şi nu mă aflu acolo, pe scaunul maroniu, nu pot aprecia aşa cum se cuvinte frumuseţea fiecărei clipe, deşi îmi place să cred că o fac. Dar oamenii aceia priveau cu atâta lumină în ochi recrearea trecutului lor! Mă întreb dacă o simplă imagine poate reînvia în tine senzaţii şi sentimente apuse, pe care le-ai preţuit la un moment dat atât, sau ei erau doar fericiţi că li se dă o ultimă şansă să se agaţe de ceea ce le-a fost luat. De viaţă.

Şi mai există apoi excepţiile. Cei care nu au ales. Unii nu au putut, decât până în ultimul moment, nereuşind să îşi preţuiască trecutul şi să găsească măcar un moment frumos în el. Dar mai e şi acel tânăr, cel care a spus că el nu vrea să aleagă, spunând că asta e dovada că îşi asumă întreaga responsabilitate pentru trecutul său. Refuzând să aleagă ceva, atunci când ştia că toate celelalte vor putea fi uitate numaidecât. Asta îl face automat să rămână blocat în popas şi să devină chiar el unul care va trebui să îi interogheze pe următorii şi următorii şi totuşi, alegerea lui mi se pare demnă de admirat, oricât de pueril li s-ar părea unora că a acţionat. Până la urmă, e şi aceea o variantă iar să îţi asumi responsabilitatea pentru ce ai făcut nu poate fi ceva rău.

Nu îl voi mai menţiona pe cel care, din persoană care îi interoga pe ceilalţi a ajuns să se avânte cu ei spre eternitate, cred că oricum am încărcat postul ăsta cu prea multe. Mi-a plăcut mult prea mult ideea filmului şi m-a pus pe gânduri bine de tot, ar fi oricum prea multe despre care aş putea vorbi la nesfârşit. Mai ales acum, când am aflat că doar unele interviuri cu oamenii au fost scrise în scenariu, majoritatea fiind relatările adevărate ale oamenilor despre vieţile lor.

Aşa cum spune un comentariu de pe imdb, titlul filmului în japoneză e "Wandafuru raifu" (Wonderful life) şi, deşi în film subiectul principal pare a fi moartea, e o afirmaţie a cat de frumoasă poate fi viaţa.

Nu roz, nu cu un parfum dulceag şi îmbătător ci frumoasă, cu toate cele bune şi cele rele şi cu fiecare amintire pe care o lipim zi de zi în caieţelul cu numele nostru, cu fiecare moment, oricât de banal ar părea.

Şi acum vă întreb... Care este amintirea pe care aţi lua-o cu voi în eternitate?



Februarie
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de dreamy in 2010-02-19 23:43 | Copăcei

Februarie - Copacul îndrăgostiţilor

Pentru hinduşi, arborele divin Parijata îşi are originea într-un mit romantic conform căruia frumoasa prinţesă Parijata s-a îndrăgostit de Surya, numele dat Soarelui în mitologia vedică, şi după ce a încercat în zadar să ajungă la el, s-a stins de durere. Se spune că din cenuşa ei a crescut iasomia, care nesuportând să vadă chipul iubitului, nu înfloreşte decât în timpul nopţii. La primele raze de soare ale dimineţii florile ei cad pe pământ asemenea lacrimilor prinţesei. Extrem de aromate, florile copacului de iasomie parfumează grădinile indiene şi binecuvântează privirea şi sufletul celor îndrăgostiţi, îndeplinindu-le dorinţele.




*râzând* de ce aş fi putut să jur că luna februarie va veni cu ceva legat de îndrăgostiţi?


Inimioare
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de dreamy in 2010-02-14 18:11 | General

Ziua îndrăgostiţilor, ne? Nu ştiu de ce, dar pe mine mă pufneşte râsul. Poate e pentru că mă tot întreg oare câţi se căsătoresc azi doar de dragul sărbătorii care nici măcar nu ne aparţine? Câţi au întâlniri ce se vor a fi de neuitat şi se îmbată în declaraţii mai mari ca oricând? Dar, mai presus de toate... câte fete sunt într-o depresie amară, plângându-şi de milă că sunt singure într-o asemenea zi? Cred că mai mult ultima imagine e cea care mă distrează. Mi se pare de-a dreptul exagerat să te distrugi (deşi distrugi sună, poate, prea urât) atât din cauza asta, de parcă ziua de 14 februarie nu ar fi o zi normală, ca oricare alta. De parcă, în cazul lor, atunci când se vor trezi a doua zi de dimineaţă nu vor fi la fel de singure în ceea ce priveşte relaţiile amoroase. Vor fi, şi ce? Ar trebui să înceapă să plângă, să dispere sau să se ruşineze, doar pentru că nu sunt ca vreo doi porumbei pe care îi văd pe stradă ţinându-se de mână? Pentru ca mai apoi să meargă acasă şi să se certe din nimic, sau să se despartă, fiecare cu gândul în altă parte sau, mai rău, fiecare cu sentimentul de mulţumire şi gândul că au fost cu cineva şi ei de ziua îndrăgostiţilor, că în sfârşit nu au fost singuri. De ce rău? Nu sesizaţi acea falsitate? Zici că e făcut totul de dragul unei tradiţii, eşti fericit că iese totul conform planului şi scapi din vedere ideea esenţiala, iubirea.

Bine, poate acum vorbesc prea drastic, poate sunt prea rea, doar nu am eu nimic cu ei şi mă bucur dacă unii găsesc o fericire în aşa ceva. Dar nu voi încuraja niciodată pe cineva care va veni la mine să se plângă că e singur sau singură în aşa-zisa zi a îndrăgostiţilor, chiar dacă am făcut-o până acum. De ce vă plângeţi, da fapt? Că sunteţi liberi? Eu mă bucur de fiecare clipă de libertate, orice formă ar prinde ea. Şi acum mi s-ar spune că nu am de unde ştii cu adevărat, că nu am de ce mă lua, atâta timp cât nu am cunoscut căldura unei palme într-a mea, sau... ştiu şi eu, buzele celuilalt învăluindu-mă. Poate că aşa e, dar am cunoscut altceva. O altă palmă în a mea, ţinându-mă strâns, o altfel de căldură care să îmi dea aripi, care să mă facă fericită şi să îmi lărgească zâmbetul de pe buze în fiecare dimineaţă.

Ei, dar oamenii au nevoie de simboluri, nu? Şi, orice aş zice, m-am lăsat de multe ori pradă acestei zile, încă o fac, dar în felul meu. Îmi amintesc cu zâmbetul pe buze cum, într-un an, i-am dat unui coleg o ciocolată; să fiu sinceră, acum nu-mi vine să cred, mai ales dacă mă gândesc la cum ne înţelegeam atunci şi cum o facem acum, dar era mică, prostuţă (încă sunt), iar toţi am fost odată mici şi prostuţi. Doar că la unii persistă mai mult ca la alţii, cum a fost în cazul meu şi anul trecut, o amintire care mă face din nou să râd şi să mă întreb: „Aia chiar am fost eu?”. În rest, alimentându-mi nevoia de simboluri şi semnificaţii ale diverselor zile, obişnuiam să dăruiesc mici animăluţe de pluş sau inimioare, persoanelor dragi, transformând totul într-o zi a prieteniei mai mult.

Nici n-am sesizat cum au trecut zilele şi s-a ajuns din nou în februarie, poate pentru ca e sfârşit de săptămână iar azi a fost o zi atât de liniştită... în cât nu am făcut altceva decât să stau cu mama în pat şi să ne uitam la filme. Nu că aş regreta asta. Am fost şi încă sunt bucuroasă ca a nins aseară şi m-am amuzat la gândul contrastului dintre zăpadă şi foc, de parcă fulgii superbi ar fi vrut să se împotrivească ideii transmise de noua zi.

Acum nu mă pot abţine să nu pun aici câteva cuvinte care m-au bine dispus de dimineaţă (dimineaţă adică cam pe când m-am trezit eu, şi asta spune muuulte):

„Sărbătoarea celor care se iubesc e în fiecare zi, nu trebuie zile speciale.”

I-am dat dreptate numaidecât. Şi a fost... cel mai drăguţ lucru pe care l-am auzit (citit, mai bine spus) toată ziua, deşi nu ştiu dacă se vroia a fi aşa ^.^

So... let the love flow. Today and tomorrow and the day after tomorrow! Because it can never be too much.



Dezbatere
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de dreamy in 2010-02-09 16:24 | General

Cum ar trebui să decurgă o dezbatere? Firesc, nici că e nevoie de multe explicaţii, ar putea unii crede, dar uite că mi-a fost dat să descopăr atâtea şi atâtea feluri de dezbateri... din care ajung acum la una, crunta dezbatere... fără de nume. Da, sinceră să fiu, cred că ar fi mai înţelept să nu concretizez totul şi să nu atrag atenţia asupra locului unde o întâlnesc mereu, spun asta din proprie experienţă.

Aşadar, dezbaterea asta. Întâi de toate presupune două părţi, care să discute între ele. Totul ar merge foarte frumos dacă cele două ar fi pe aceeaşi poziţie, aceeaşi scară, oricât de diferite le-ar fi ideile. Dar nu sunt, aşa că una ţine, evident, să îşi impună regulile, lucru care devine cel de-al doilea factor important într-un asemenea dialog, care deja nu mai sună a discuţie nicicum. Iar regulile sunt mortale, desigur. Eu cel puţin, ca un personaj aparţinând grupului aflat în „inferioritate”, m-am abţinut cu greu să nu izbucnesc în râs, în cele două ore îndurate de toţi, mulţumită să trag doar unele concluzii pe final. Prin urmare, bineînţeles că e voie să îţi spui părerea în mod deschis, dar nu-ţi fă iluzii că asta ar fi ceva bun. Atâta timp cât interlocutorul tău are o cu totul altă versiune, speri degeaba ca ideii tale să-i fie acordată şi cea mai mică şansă. Şi asta nu pentru că ar fi una groaznic de greşită, ci din simplul fapt că persoana căreia i-o spui nu o înţelege, convingerile ei fiind fie prea limitate, fie prea încăpăţânate într-o singură direcţie, lucru care o va face inevitabil să vrea să îţi sfarme punctul de vedere sub călcâi. Şi va reuşi, crede-mă, sau cel puţin în aparenţă căci, aşa cum bine ţi-am spus, ea îţi e superioară, iar acesta devine un factor important şi decisiv în ceea ce se vrea a fi o discuţie. Apoi depinde doar de tine, dacă eşti în stare să îţi păstrezi aproape ceea ce crezi, să rămâi tu, cu mintea ta cu tot, sau te îndoi după cum îţi suflă vântul. Vântul care e ea, persoana cu care vorbeşti, evident.

Ar trebui atunci să fi de acord? Să îi cânţi în strună doar de dragul de a fi bine, de a te... pune bine pe lângă acea persoană? Unde-ţi mai e atunci acea tărie care te face să fi ceea ce eşti? Care te face să te încăpăţânezi şi să îţi susţii punctul de vedere aşa cum crezi de cuviinţă? Fireşte că vrei să te ţii de ale tale atunci când celălalt punct de vedere nu face decât să te irite, pornindu-ţi acea voce din tine care ţipă disperată că nu e bine, că tu ştii cum e cel mai bine, că vrei să împărtăşeşti şi cu al tău interlocutor ce consideri tu că e bine. Şi atunci, respectând toate câte ţin de politeţe şi bună cuviinţă, ridici frumos mâna şi o spui. Aici intervine greşeala ta. Greşeala mea, mai bine spus, doar eu sunt cea care nu se învaţă niciodată minte, care repetă şi ascultă de glasul ce-i urlă în minte prea mult, de dragul propriei opinii şi a dreptului de a şi-o exprima.

„Nu e bine ce spui tu. Nu e bine ce e bine, e bine doar ce spun eu că e bine. Şi nici măcar aia nu e bine dacă iese din gura ta, ci e bine doar dacă o spun eu.”

Aş cuprinde aşa întreaga mentalitate. Deşi e foarte probabil să se afle doar în subconştientul acestui tip de interlocutor l-a care m-am tot referit, el continuă să o folosească.

Până la urmă, cea mai bună armă e tăcerea într-un astfel de caz. E inutil să spui ce ai de spus, pentru că o asemenea persoană nu ar accepta pentru nimic în lume că cineva inferior ei are dreptate. Ar luat drept obrăznicătură încercarea ta de a comunica şi te-ar ţine bine minte din cauza ei, asta după ce o va fi zădărnicit. Nu e ca şi cum te-ai undui pe lângă ea pentru a-i intra în graţii. Nu e ca şi cum ai renunţa la tot în favoarea cuvintelor ei. Pur şi simplu încerci să nu te mai implici atât şi îţi păstrezi ideile pentru cineva care chiar le-ar asculta, deşi poate părea greu.

Da... acum să reuşesc şi eu să o fac şi ar fi perfect. Să reuşesc să opresc mâncărimea ce îmi apucă tot timpul palma. E bine totuşi că pot găsi anumite distracţii, care să-mi ia gândul, iar timpul să treacă, iar mâna să continue a rămâne jos. Lăsându-i pe alţii să discute, stând departe de o dezbatere fără de sfârşit şi lăsând persoana aceea să vorbească în treaba ei, să se înmoaie în plăcuta aparenţă, îmbătată de ideea că toţi ar fi de acord cu ea, că a reuşit o spălare pe creier în masă. În timp ce buzele-mi schiţează un zâmbet fugar. Şi o luăm de la capăt...



Drum spre nicaieri
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de dreamy in 2010-01-30 01:58 | General

“Oh love, the moment that we live now
Will stay with me
, forever and ever and ever”

Stomacul mi se strânge dureros şi senzaţia aia de rău se accentuează. De fapt, nu e chiar atât de grav că am uitat. Mama are dreptate, nu va fi nimic. Acum am descoperit încă ceva important de care am uitat, chiar şi mai important şi nu pot decât să-mi adresez un şuvoi de mustrări, pentru că am făcut ca întotdeauna. Nimic. Urăsc asta.

Şi totuşi, să presupunem că nu va fi aşa de grav. Ar trebui să presupun că nu le voi crea celorlalţi prea multe probleme, deşi mă îndoiesc. Sunt o pacoste mare, enervantă, care aterizează pe capul tuturor cu neatenţia ei cu tot. Dar nu e numai asta. Nu ştiu, neliniştea, starea de rău, de gol, de greaţă, sunt doar ascunse de panica ce a fost cauzată de avizul uitat şi acum ies la iveală şi mă dau peste cap. Acum, că tot am încheiat un şir de zile în care ignorasem orice m-ar fi putut întrista, în mare parte din lipsă de timp. Acum, când m-am văzut chiar şi pentru o zi liberă, s-au văzut şi ele la fel şi au sărit să-şi revendice drepturile, să se răzbune că au fost neglijate atâta vreme. Minunat. Nu ar trebui să le permit asta. Totuşi o fac. Câteodată e mai bine să te descarci, să nu aduni prea multe. Apoi poţi redeveni bine, bine cu adevărat, fără vreo mască, pentru ca te-ai scăpat de ce era rău. Teoretic vorbind. Practic... habar nu am, încă nu am ajuns la faza aceea.

De ce senzaţia asta urâtă? Sunt multe... Mi-am început ziua superb, cu inima făcută ghem de îndată ce am plecat de la şcoală, la auzul unor cuvinte şoptite cu precauţie, când mi-a fost confirmat pentru a mia oara ceea ce vroisem să ignor cu atâta înverşunare. Am strâns din dinţi şi am zis că nu contează dar conta. Mi-am ascuns dezamăgirea sub un zâmbet strâmb, fals, până acasă unde m-am cufundat în nimic, privind în gol, fără a fi în stare să mă apuc de ceva. Şi aveam atâtea de făcut! Şi aşa am ajuns să uit de toate... Abia când am primit telefonul ei au început încet să iasă toate la suprafaţă, toate pe care încercam să le neg s-au arătat, de abia am reuşit să-mi controlez vocea ca să nu izbucnesc în plâns. Ca un copil mic. Mic şi prost.

Acum mă gândesc la sfârşituri. Am ajuns dintr-un nimic să dezvolt ceva mare şi urât, aşa cum se întâmplă tot timpul când mă apucă tristeţile. Urăsc sfârşiturile, mi-e frică de ele, mi-e frică de timp, mi-e frică de multe. De obicei fac tot posibilul să trăiesc în prezent, celelalte doua m-au întristat deseori. Dar când prezentul scârţâie, mă îndrept naivă spre ele şi uit că-mi provoacă rău. Descopăr abia când totul e deja făcut, evident.

„Atâta atenţie pentru nişte oameni de care la un moment dat te vei rupe.”

Când am citit asta am rămas parcă fără aer şi mi s-a înceţoşat privirea de lacrimi, oricât de exagerat ar suna. De ce trebuie să fim atât de realişti? De ce trebuie să ne gândim că nimic nu durează pentru totdeauna? De ce ne vine tot timpul în minte ceea ce e mai rău? Şi aici mă acuz pe mine, aşa cum sunt câteodată.

Vreau să cred că sentimentele oamenilor nu se schimbă aşa de uşor, că eu pot rămâne eu, orice s-ar întâmpla, deşi îmi pare acum aşa o naivitate... Şi aici nu mă refer la ce simt alţii, ci la ce simt eu pentru alţii. Nu vreau să îmi imaginez că aş putea vreodată să nu mai ţin la persoanele care îmi sunt atât de dragi aşa cum o fac acum, să devin fără suflet şi să neg, doar pentru că ceva s-ar schimba, sau pentru că timpul şi distanţa m-ar ţine departe de ele. Ştiu că, orice s-ar întâmpla, eu voi continua să le iubesc. Ştiu că aş face orice să le pot vedea fericite. De ce obosim? De ce câteodată renunţăm la a ne mai zbate pentru noi, pentru alţii, lăsând totul pradă amintirilor? Ar fi aşa frumos dacă nu aş obosi niciodată. Nici nu am voie să o fac. Daca mi-aş permite, aş pierde tot. Nimeni nu îşi permite să piardă tot, nu? Cu acel tot, m-aş duce şi eu. Mă întreb dacă ar observa cineva dispariţia asta, daca ar afecta pe cineva cu ceva, sau ar fi doar un alt eveniment uitat după o zi-două. Ar fi totuşi cazul să încetez a mă mai întreba prostii, doar mi-am promis că nu voi cere nimic.

Acum câteva minute simţeam nevoia să-i scriu unei persoane anume, dar mai bine să nu pun starea mea deplorabilă şi pe capul altora care şi aşa nu sunt clovni fericiţi şi coloraţi. Aş vrea totuşi să le îmbrăţişez, să le spun din nou că le iubesc, să le simt aproape. Poate mai mult aş vrea să fiu eu cea strânsă în braţe, să simt alături căldura altcuiva.

Dar distanţa e unul din factorii principali care mă fac să visez doar la o îmbrăţişare caldă, vindecătoare. Iar şovăiala mea dintotdeauna stă şi acum în calea atâtor sentimente şi cuvinte ce ar vrea să răzbată la suprafaţă spre ele, până nu va fi prea târziu (deşi precizarea asta sună groaznic de crud), dar nu îndrăznesc.



Ianuarie
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de dreamy in 2010-01-21 14:58 | Copăcei

De obicei, cand tata primeste vreo agenda, eu sunt prima la care vine pentru a mi-o da, neavand ce face cu ea. Astfel am ajuns sa strang de-a lungul anilor adevarate gramajoare de agende, o gramada ramase goale, depinde si de cum m-au atras si ce aveam de-mi scris la momentul dat. Cele mai dragute cred ca sunt cele de la Alpha Bank. Fiind ceva mai mari si cu o forma ceva mai neobisnuita, fiecare avea ceva aparte. Una avea un obiect desenat pe o foaie alba la fiecare luna, lasandu-ti posibilitatea sa continui desenul. Cea de acum se spune ca e tiparita pe hartie 100% ecologica, iar fiecare luna are un scurt textulet despre diversi arbori deosebiti pe care m-am hotarat sa il pun si aici, unul pe luna. Mie mi se pare chiar interesant ce am citit^.^

Asadar... Ianuarie - Copacul Pădure

Un vechi proverb german spune că uneori nu poţi vedea pădurea din cauza copacilor. Şi cu toate astea, se poate întâmpla şi invers. Atunci când un singur acaju se întinde pe 7.500 metri pătraţi, cu ramuri care intră şi ies din pământ ca nişte trunchiuri de copac, e greu să vezi copacul din cauza pădurii. E cazul unui singur arbore de acaju din Rio Grande do Norte, Brazilia, plantat în 1888 de Luiz Inacio de Oliveira, un pescar din zonă. În loc să urce spre cer, crengile lui au crescut în lateral şi, căzând pe pănt din cauza greutăţii, au dezvoltat rădăcini care dau impresia unui nou copac. Împreună, sute de astfel de ramuri par o întreagă pădure, deşi nu este decât un singur copac cu tendinţe imperialiste.



Free Life
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de dreamy in 2010-01-19 22:01 | General

„This song... I wrote it as an answer to what I thought was a kind of an overused of the word freedom.”

(Dan Wilson)

Libertate. Da, foarte adevărat. Parcă aud asta venind de oriunde, din orice direcţie. E ceva rău? Nu, oameni buni, fiţi liberi, aşa si trebuie! Îmi displace însă să aud atâţia şi atâţia încercând să o definească, punând întrebări atotştiutoare ca: „Tu ştii măcar ce e libertatea?” Poate că ştie, dar mai mult ca sigur nu cunoaşte libertatea ta, aşa cum tu nu o cunoşti pe cea a persoanei respective şi tot aşa.

Trăitul vieţii din plin. Da, şi asta aud de peste tot parcă, direct sau nu. De multe ori parcă vine ca un impuls să te arunci cu capul înainte în cursul turmei, sau cel puţin aşa e în ochii mei, nu-mi daţi în cap. Ba aruncatul la grămadă cu turma se contrazice cu ideea de libertate, în timp ce a trăi din plin ar trebui să fie exact lângă. Bine, dacă ar fi să trebuiască să definim ceva fix, oricum ne-am contrazice în prostie, aşa că eu expun doar realitatea mea. Libertatea mea. Sau cum vreţi să-i spuneţi.

Îmi amintesc că atunci când eram mică eram ţinta perfectă pentru poveştile despre cat de „beton” e în liceu, pentru că ascultam tot, râdeam la tot, iar toţi se simţeau bine cu aşa un fan devotat. Şi mai ţin minte că mă gândeam oare cum va fi când voi fi eu în locul lor... oare mă voi distra atât de taaare? Oare va fi aşaaa? Sinceră să fiu, abia aşteptam, căci cei care îmi destăinuiau aveau un adevărat talent şi mă făceau curioasă. Cred şi eu că ai nevoie de talent ca să faci asemenea prostii să sune ideal. E ciudat cum mă uit acum în trecut şi mă pufneşte râsul amintindu-mi. Îmi dorisem eu aşa ceva? Aici nu mă refer la nebuniile din fiecare zi, la hohotele de râs şi prostiile care ne trec prin cap, pentru că m-aş strica de cap în şcoală dacă nu ar fi astea, ci la ideea cum că asta ar fi „viaţa adevărată”. Oamenii sunt diferiţi iar eu, care acum câţiva ani eram doar curioasă, mi-am dat seama că nu e de mine. Pot să-mi reproşeze toţi idioţii din lume că „nu ai viaţă” pentru că nu frec buha (mă distrează expresia :)) ) prin cluburi şi mai ştiu eu pe unde ca ei. Pot să se îngrijoreze cât vrea ai mei că nu mă rup cu socializatul, mai ales la sfârşitul de săptămână când prefer să rămân în casă, să scriu şi să mă odihnesc, că mă întâlnesc atunci când o fac doar cu două prietene bune, rareori şi cu alţii. Asta sunt eu şi pot spune că de zece ani nu m-am plictisit de ele (doamne fereşte! E urât spus, să te plictiseşti de o persoană, de parcă ar fi aici pentru amuzamentul tău.) iar camera mea mi-e la fel de dragă ca prima dată, ba şi mai şi. Nu mă văd aventurându-mă să studiez în străinătate, aş desfiinţa scurt pe oricine ar încerca să mă tragă undeva cu forţa. În primul rând pentru că m-ar îndepărta şi mai mult de persoanele la care ţin. Apoi, poate că unii i-ar spune laşitate, dar nu sunt deloc entuziasmată să mă arunc într-o lume necunoscută, mai ales într-una în care se presupune că nu ar trebui să te încrezi aşa de uşor în oameni, în timp ce eu fac exact contrariul tot timpul. Dar nuuu... în lumea ideală despre care auzisem peste tot exact asta era ideea de bază, exact asta aducea bucuria nemăsurată a vieţii. Adrenalina din vene, petrecerile nebune, beţiile de care să râzi ca prostul luni întregi după aceea, fumul înăbuşitor de ţigară. Ţigară în cel mai bun caz, de cele mai multe ori ajungându-se la a fuma altele. Sunt înconjurată de chestii de genul. Şi ajung să fiu eu privită cu milă de amatorii acestor senzaţii, ca pe o biată copilă ce nu cunoaşte euforia, fericirea supremă, libertatea. Nu o să înţeleg niciodată cum trebuie mentalitatea asta, cum de cred unii că cei care nu sunt ca ei trebuie să fie nişte persoane tare nefericite. Ei, mă scuzaţi atunci, dragilor, că trăiesc fericirea, luând căldura ce îmi învăluie trupul, bătăile vesele ale inimii şi nu ameţeala capului ca dovadă că frumosul sentiment există. Dacă eu înţeleg prin „trăitul vieţii din plin” să iubeşti şi să te îmbeţi în acea senzaţie minunată, nu trebuie să mi se bage pe gât varianta altora, încercând în zadar să mă convingă să renunţ la ceea ce cred. Cine mă cunoaşte ştie cât de încăpăţânată pot fi.

Deci ce e libertatea? Nu se manifestă prin plăcerea de a fi mare şi tare, de a face idioţenii. Ci sălăşluieşte undeva în fiecare dintre noi, e ceva ce avem cu toţii, atâta timp cât ne-o permitem. Libertatea de a gândi, de a simte şi a da curs acestora două. Libertatea de a ne păstra gândurile, ideile ca fiind ale noastre. Puteţi să-mi spuneţi că gândesc naiv, ca cineva ce nu a ajuns încă să se lovească de diverse probleme ale vieţii, că astfel de probleme şi întâmplări schimbă omul, îngrădindu-i, tăindu-i acest fel de libertate, cea văzută prin ochii mei. Tot v-aş spune că nu e aşa. Doar sunt încăpăţânată şi cred că ea e atotprezentă, trebuie doar să ne deschidem şi să-i permitem a ne cuprinde, să lăsăm poticnelile, îndoielile la o parte, ca să putem fi liberi.

Cât despre ce va fi...

And in the air the questions hang
Will we get to do something
Who we gonna end up being
How we gonna end up feeling
What you gonna spend your free life on?”

It’s all up to us.

Şi, sinceră să fiu, tare aş vrea să nu se schimbe prea multe odată cu trecerea timpului.

Probabil că cer prea mult.


http://www.youtube.com/watch?v=-mi3CTN3Ufg&feature=related