Cum ar trebui să decurgă o dezbatere? Firesc, nici că e nevoie de multe explicaţii, ar putea unii crede, dar uite că mi-a fost dat să descopăr atâtea şi atâtea feluri de dezbateri... din care ajung acum la una, crunta dezbatere... fără de nume. Da, sinceră să fiu, cred că ar fi mai înţelept să nu concretizez totul şi să nu atrag atenţia asupra locului unde o întâlnesc mereu, spun asta din proprie experienţă.

Aşadar, dezbaterea asta. Întâi de toate presupune două părţi, care să discute între ele. Totul ar merge foarte frumos dacă cele două ar fi pe aceeaşi poziţie, aceeaşi scară, oricât de diferite le-ar fi ideile. Dar nu sunt, aşa că una ţine, evident, să îşi impună regulile, lucru care devine cel de-al doilea factor important într-un asemenea dialog, care deja nu mai sună a discuţie nicicum. Iar regulile sunt mortale, desigur. Eu cel puţin, ca un personaj aparţinând grupului aflat în „inferioritate”, m-am abţinut cu greu să nu izbucnesc în râs, în cele două ore îndurate de toţi, mulţumită să trag doar unele concluzii pe final. Prin urmare, bineînţeles că e voie să îţi spui părerea în mod deschis, dar nu-ţi fă iluzii că asta ar fi ceva bun. Atâta timp cât interlocutorul tău are o cu totul altă versiune, speri degeaba ca ideii tale să-i fie acordată şi cea mai mică şansă. Şi asta nu pentru că ar fi una groaznic de greşită, ci din simplul fapt că persoana căreia i-o spui nu o înţelege, convingerile ei fiind fie prea limitate, fie prea încăpăţânate într-o singură direcţie, lucru care o va face inevitabil să vrea să îţi sfarme punctul de vedere sub călcâi. Şi va reuşi, crede-mă, sau cel puţin în aparenţă căci, aşa cum bine ţi-am spus, ea îţi e superioară, iar acesta devine un factor important şi decisiv în ceea ce se vrea a fi o discuţie. Apoi depinde doar de tine, dacă eşti în stare să îţi păstrezi aproape ceea ce crezi, să rămâi tu, cu mintea ta cu tot, sau te îndoi după cum îţi suflă vântul. Vântul care e ea, persoana cu care vorbeşti, evident.

Ar trebui atunci să fi de acord? Să îi cânţi în strună doar de dragul de a fi bine, de a te... pune bine pe lângă acea persoană? Unde-ţi mai e atunci acea tărie care te face să fi ceea ce eşti? Care te face să te încăpăţânezi şi să îţi susţii punctul de vedere aşa cum crezi de cuviinţă? Fireşte că vrei să te ţii de ale tale atunci când celălalt punct de vedere nu face decât să te irite, pornindu-ţi acea voce din tine care ţipă disperată că nu e bine, că tu ştii cum e cel mai bine, că vrei să împărtăşeşti şi cu al tău interlocutor ce consideri tu că e bine. Şi atunci, respectând toate câte ţin de politeţe şi bună cuviinţă, ridici frumos mâna şi o spui. Aici intervine greşeala ta. Greşeala mea, mai bine spus, doar eu sunt cea care nu se învaţă niciodată minte, care repetă şi ascultă de glasul ce-i urlă în minte prea mult, de dragul propriei opinii şi a dreptului de a şi-o exprima.

„Nu e bine ce spui tu. Nu e bine ce e bine, e bine doar ce spun eu că e bine. Şi nici măcar aia nu e bine dacă iese din gura ta, ci e bine doar dacă o spun eu.”

Aş cuprinde aşa întreaga mentalitate. Deşi e foarte probabil să se afle doar în subconştientul acestui tip de interlocutor l-a care m-am tot referit, el continuă să o folosească.

Până la urmă, cea mai bună armă e tăcerea într-un astfel de caz. E inutil să spui ce ai de spus, pentru că o asemenea persoană nu ar accepta pentru nimic în lume că cineva inferior ei are dreptate. Ar luat drept obrăznicătură încercarea ta de a comunica şi te-ar ţine bine minte din cauza ei, asta după ce o va fi zădărnicit. Nu e ca şi cum te-ai undui pe lângă ea pentru a-i intra în graţii. Nu e ca şi cum ai renunţa la tot în favoarea cuvintelor ei. Pur şi simplu încerci să nu te mai implici atât şi îţi păstrezi ideile pentru cineva care chiar le-ar asculta, deşi poate părea greu.

Da... acum să reuşesc şi eu să o fac şi ar fi perfect. Să reuşesc să opresc mâncărimea ce îmi apucă tot timpul palma. E bine totuşi că pot găsi anumite distracţii, care să-mi ia gândul, iar timpul să treacă, iar mâna să continue a rămâne jos. Lăsându-i pe alţii să discute, stând departe de o dezbatere fără de sfârşit şi lăsând persoana aceea să vorbească în treaba ei, să se înmoaie în plăcuta aparenţă, îmbătată de ideea că toţi ar fi de acord cu ea, că a reuşit o spălare pe creier în masă. În timp ce buzele-mi schiţează un zâmbet fugar. Şi o luăm de la capăt...



0 comentarii